ICCJ. Decizia nr. 5593/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului și plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația, calculate până la data plății efective.
în motivarea cererii sale de chemare în judecată, reclamantul susține că diminuarea drepturilor salariale cu 25% începând cu luna iulie 2010 încalcă dispozițiile art. 11,art. 16 alin. (1), art. 20,art. 41,art. 47 și art. 53 din Constituția României, ale art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Dreptului Omului, ale art. 1 pct. 2 și 4, art. 4 și art. 20 din Carta Socială Europeană, precum și ale primului act adițional a Convenției Europeane a Drepturilor Omului, prin raportare la noțiunea de "bun" din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Prin sentința civilă nr. 1037 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, și a respins cererea formulată de reclamant ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:
în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pe motiv că nu s-a formulat plângere prealabilă, instanța a reținut că reclamantului nu i-a fost comunicat nici un act administrativ, astfel încât să poată solicita pârâtei să-l revoce, urmând procedura stabilită de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că măsura de diminuare a drepturilor salariale cu 25% a fost dispusă prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, iar această lege a fost supusă controlului de constituționalitate, iar Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 872 din 24 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, a statuat că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cerințele impuse de art. 53 din Constituție, măsura fiind prevăzută pentru reducerea cheltuielilor bugetare, ca urmare a situației de criză economică și activitatea economică slabă, și este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar, în același cuantum și mod, și este limitată în timp.
Instanța a apreciat că măsura contestată de reclamant nu contravine dispozițiilor cuprinse în Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere, sub acest aspect, jurisprudența Curții Euroepene a Drepturilor Omului în cauza Sporrong et Lonnroth contra Suediei, precum și faptul că, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională a reținut că "restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei umane" și "că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului".
împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin criticile din recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că nu a fost privată de dreptul de folosință al bunului său reprezentat de procentul de 25% din salariu, întrucât măsura de reducere a salariului reprezintă o expropriere formală, atâta timp cât nu este amânată plata sumei respective, ci aceasta nu va mai fi plătită niciodată.
Recurentul-reclamant mai arată, în esență, că, prin măsura contestată, se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. în acest sens, recurentul invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reprezentată de cauza Gasus Dosier - und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie 1995, parag. 46-47 și 55. în motivarea încălcării dispozițiilor citate, se arată că salariul reprezintă un bun în sensul dispozițiilor menționate, așa cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. împotriva României, hotărârea din 15 iunie 2010, că există o ingerință a autorității publice constând în privarea de 25% din salariu și că, întrucât Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate, reprezintă o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul garantat de prevederile din Convenție.
Mai susține recurentul-reclamant că, prin măsura de reducere a salariului cu 25%, este obligată să presteze activitate fără a fi remunerată, fapt interzis de Convenția nr. 29/1930 a Organizației Internaționale a Muncii privind munca forțată sau obligatorie, ratificată prin Decretul nr. 213/1957 și de Convenția nr. 105/1997 a Organizației Internaționale a Muncii privind abolirea muncii forțate, ratificată prin Legea nr. 140/1998.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, precum și în raport cu dispozițiile art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
în esență, prin criticile din recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond, în mod greșit a apreciat că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% dispusă prin Legea nr. 118/2010 nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocând, sub acest aspect, și numai în fața instanței de recurs nerespectarea interdicției referitoare la munca forțată statuată în Convențiile Organizației Internaționale a Muncii, ratificate de România.
înalta Curte constată că instanța de fond a realizat, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noțiunii de "interes patrimonial", în sensul autonom al noțiunii consacrate de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia:
"Art. 1. - Protecția proprietății
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor".
Este adevărat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atât cea invocată de recurentă - cauza Gasus Dosier - und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie 1995, parag. 55, cât și în jurisprudența mai recentă reprezentată de hotărâri pronunțate în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza P. și T. împotriva României, hotărârea din 8 martie 2007, parag. 35, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 618/22.08.2008):
"(_) art. 1 din Protocolul nr. 1 conține 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului alin. și care îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alin., vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce o privește pe a treia, menționată în cel de-al doilea alin., recunoaște puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuși de reguli lipsite de legătură între ele. A doua și a treia se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele (a se vedea, în special, James și alții împotriva Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1986, care reiterează în parte principiile enunțate de Curte în cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982; a se vedea și Broniowski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-V, și Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2006".
într-adevăr, Legea nr. 118/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului patrimonial al reclamantului de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Pentru ca această ingerință să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
în cauză, ingerința este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Totodată, ingerința ce decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situația de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și implicit, securitatea națională.
Cu privire la raportul de proporționalitate, înalta Curte reține că există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului (aceeași fiind și opinia exprimată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1155/2011 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).
în același sens, instanța are în vedere și faptul că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).
Independent de aspectele arătate, înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că "salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile. (_) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății".
Criticile din recurs referitoare la faptul că diminuarea drepturilor salariale, ca urmare a adoptării și aplicării Legii nr. 118/2010, reprezintă o încălcare a celor statuate cu privire la abolirea muncii forțate prin Convenția nr. 29/1930 și Convenția nr. 105/1997 ale Organizației Internaționale a Muncii, ratificate de România, sunt lipsite de suport, atâta timp cât măsura contestată nu se circumscrie noțiunii de "muncă forțată sau obligatorie", în sensul de "orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie" (art. 2 pct. 1 din Convenția nr. 29/1930).
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței pronunțate de Curtea de Apel.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5796/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5595/2011. Contencios → |
|---|
