ICCJ. Decizia nr. 5591/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23 septembrie 2010, reclamanta Z.M.G.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului și plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația, calculate până la data plății efective.
în motivarea acțiunii s-a arătat că diminuarea cu 25% a salariului reprezintă o măsură care aduce atingere dreptului constituțional la muncă, dreptului la salariu. De asemenea, se încalcă dispoziții internaționale cum ar fi Declarația Universală a Drepturilor Omului, Carta Socială Europeană, primul act adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pe motiv că nu s-a formulat plângere prealabilă, excepție pe care instanța urmează să o respingă, întrucât în speță se solicită restituirea unor drepturi salariale nu anularea unui act administrativ astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentința civilă nr. 621 din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității cererii și a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:
în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pe motiv că nu s-a formulat plângere prealabil, instanța a apreciat că întrucât, în speță, a fost solicitată restituirea unor drepturi salariale, iar nu anularea unui act administrativ, nu sunt incidente dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.
în ceea ce privește fondul pricinii, prima instanță a reținut faptul că măsura diminuării salariului, contestată de reclamantă prin acțiune, s-a făcut în temeiul Legii nr. 118/2010, fiind dispusă ca o măsură temporară, menită să asigure restabilirea echilibrului bugetar iar prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile legale menționate sunt constituționale.
Curtea de Apel a apreciat astfel, că nu se poate vorbi de încălcarea vreunui drept constituțional, atâta timp cât instanța de contencios constituțional a statuat că nu există o astfel de încălcare. Instanțele ordinare nu au competența să verifice conformitatea unei legi cu dispozițiile constituționale această atribuție revenind, în exclusivitate Curții Constituționale.
în ceea ce privește conformitatea normei interne cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu Carta Socială Europeană, Curtea a constatat că cele două documente internaționale nu au valoare normativă și nu pot fi invocate decât ca documente ce ajută la interpretarea dispozițiilor constituționale. Or interpretarea Constituției o face tot Curtea Constituțională.
în ceea ce privește Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a reținut că deși aceasta este un tratat ratificat de statul nostru, aplicarea sa făcându-se într-adevăr, în mod prioritar, așa cum prevede Constituția Românei, nu poate fi inclusă în noțiunea de drept de proprietate salariul viitor al unei persoane, întrucât acesta nu este un drept câștigat. Statul are dreptul ca, în raport de situația economică de la un moment dat să dispună, pentru viitor, cu privire la salariile persoanelor plătite de la bugetul de stat fără ca prin această măsură să se aducă atingere unui drept câștigat.
împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs formulate, se invocă greșita aplicare a legii în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii având ca obiect obligarea autorității pârâte la plata diferenței de 25% din salariul cuvenit, începând cu luna iulie 2010 până la data plății efective.
Recurenta mai arată că în mod greșit și nelegal instanța de fond nu a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului vizând respectarea proprietății asupra bunurilor, privarea de proprietate în anumite condiții și competența statului de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general.
Recurenta mai precizează că în cauză măsura diminuării salariului său cu 25% este o măsură contrară prevederilor art. 1 din Protocol.
Aceasta deoarece reducerea salariului - bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol reprezintă o ingerință, excesivă care are ca efect privarea de o parte din salariu și care nu este proporțională deoarece Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri.
Se susține că reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea de a mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea funcționarilor publici, a justului echilibru ce trebuie prestat între protecția proprietății și cerințele interesului general.
Se mai arată că reducerea salariului cu 25% a adus atingere substanței dreptului de proprietate al oricărui funcționar public, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Actul administrativ prin care s-a luat măsura contestată și a cărui revocare se solicită, este emis în temeiul și pentru punerea în executare a unor norme legale respectiv dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările ulterioare, care prevăd următoarele:
"(1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
(2) în situația în care din aplicarea prevederilor alin. (1) rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 RON".
La art. 16 alin. (1) din lege se arată că:
"(1) Prevederile art. 1-3, art. 5,art. 6 alin. (1), precum și cele ale art. 9 -14 se aplică până la 31 decembrie 2010".
.Angajații instituțiilor publice au un statut legal și nu contractual, care se realizează în conformitate cu dispozițiile legii privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar drepturile lor salariale se stabilesc pe baza unui sistem unitar de salarizare.
Totodată, drepturile salariale cuvenite angajaților instituțiilor publice nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislația specifică acestei categorii.
Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost supusă controlului Curții Constituționale, care prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar (publicată în M. Of. nr. 433/28.06.2010), la pct. 1 a constat că "dispozițiile art. 1 - 8 și cele ale art. 10 -17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituționale".
Măsurile dispuse prin Legea nr. 118/2010 și măsura contestată de reclamant, sunt în acord și cu dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât această diminuare temporară a avut loc în temeiul și în condițiile legii, nefiind încălcate dispozițiile convenției.
în cazul personalului plătit din fonduri publice ne aflăm în prezența unui contract de drept public sau de drept administrativ, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este suplinită de legiuitor care stabilește prin lege nivelul salariilor.
Măsura contestată de recurent, cea privind reducerea salariului cu 25%, este luată în baza și în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituționalitate.
în acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
în considerentele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională se reține faptul că "diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluție legislativă a fost determinată de apărarea securității naționale. Este evident că securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică. Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și alte aspecte din viața statului - precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului".
S-a concluzionat de Curtea Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție.
în consecință înalta Curte apreciază că soluția de respingere a acțiunii este legală în raport de legislația națională.
în ceea ce privește invocarea de către recurent a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale acest motiv nu poate fi reținut, deoarece aceste dispoziții nu au fost încălcate de măsura contestată care este constituțională, iar pe de altă parte nu este disproporțională în raport cu scopul urmărit, fiind păstrat justul echilibru între interesul general al societății și protecția unui drept fundamental al omului.
Din perspectiva art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se constata că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care întră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingerea adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 39 și 41).
Cauza M. contra României nu reprezintă un precedent pentru cauza de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). în acest caz "bun" în sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației, hotărârea din 20 mai 2010, parag. 58). Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanța poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o baza suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, parag. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
în cauza de față trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuție, așa cum nu este în discuție o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară (în limita a 25%, iar după 1 ianuarie 2011, în limita a 10%) a exercițiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.
Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăților financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituțională.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în repetate rânduri, că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23 și cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004: parag. 45).
Prin urmare, înalta Curte apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, astfel încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.
Așadar, înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
în consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5592/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5590/2011. Contencios → |
|---|
