ICCJ. Decizia nr. 5592/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.M., a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului și la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația, până la data plății efective.
în motivarea cererii arată că la 10 august 2010 - dată stabilită pentru plata salariului aferent lunii iulie a luat cunoștință că angajatorul, în mod unilateral, i-a diminuat salariul cu 25%. Măsura nu i-a fost comunicată de conducerea instituției pârâte deși salariul face parte din elementele actului de numire în funcție, conform Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Reclamantul a susținut că măsura diminuării salariului cu 25% încalcă în mod vădit dispozițiile art. 11, 16, 20, 41, 44, 47 și 53 din Constituție, Declarația Universală a Dreptului Omului, respectiv art. 17, privitor la dreptul de proprietate - "orice persoană are dreptul la proprietate" - art. 23 pct. 3 cu privire la dreptul la o retribuire echitabilă și la protecție socială și art. 25 pct. 1 - privind dreptul la un nivel de trai decent.
De asemenea, sunt încălcate art. 1 pct. 2 și 4 privind dreptul la muncă, art. 4 privind dreptul la o salarizare echitabilă și art. 20 privind egalitatea de șanse a lucrătorilor, toate din Cartea Socială Europeană.
Prin această măsură se încalcă și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale. în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că noțiunea de "bun" înglobează orice interes al unei persoane care are o valoare economică, așa cum este dreptul la salariu sau cel la prestații de asigurări sociale și de asistență socială, care astfel sunt asimilate dreptului de proprietate.
în drept, au fost invocate art. 117 din Legea nr. 188/1999 și art. 40 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii.
Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a invocat excepția inadmisibilității cererii pentru neurmarea procedurii prealabile, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 579 din 28 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității cererii și a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:
în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pe motiv că nu s-a formulat plângere prealabilă, instanța a apreciat că întrucât, în speță, măsura diminuării temporare a salariului nu a fost luată prin act individual și care să fi fost comunicat angajatului-funcționar public, nu se impunea urmarea unei proceduri prealabile.
Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că prin cererea de chemare în judecată a fost invocat, pe de o parte, conflictul cu unele norme constituționale a măsurii de restrângere a exercițiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituție, iar pe de altă parte, a fost invocată neconcordanța între anumite acte internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, solicitându-se să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, reglementărilor internaționale mai favorabile.
Cât privește invocata restrângere a unui drept constituțional, Curtea a constatat că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Stabilirea neconcordanței între dispozițiile unei legi și Constituția țării intră în atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale. Singura cale pentru constatarea neconstituționalității măsurii de reducere a salariilor, dispusă prin lege, ar fi invocarea excepției de neconstituționalitate, a cărei soluționare intră în atribuțiile Curții Constituționale, iar nu a instanțelor de drept comun.
Prin urmare, critica sumară din cererea introductivă privind încălcarea unor norme constituționale a fost apreciată ca nefondată pentru că, pe de o parte, prin decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a decis că art. 1 - 8 și art. 10 - 17 din lege sunt constituționale, iar pe de altă parte, partea reclamantă nu a invocat o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 118/2010.
A mai reținut prima instanță faptul că dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor".
A mai reținut Curtea de Apel faptul că în cazuri asemănătoare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 39 și 41) iar cauza M. contra României nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit, situația privind ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
Apreciind așadar, că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, Curtea de Apel a constatat că nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.
Cât privește dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului: Curtea a reținut că, în cauză, nu s-au adus argumente în sensul că drepturile fundamentale pe care le garantează, similare celor reglementate prin art. 41, 44, 47 din Constituție, ar avea un conținut mai favorabil decât reglementarea internă sau ar împiedica restrângerea adusă dreptului la salariu, în condițiile art. 53 din Constituție.
în ceea ce privește dispozițiile cuprinse în Carta socială europeană revizuită, adoptată în 1996 și ratificată de România prin Legea nr. 74/1999 instanța a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. G din partea a V din aceasta, exercitarea drepturilor enunțate poate face obiectul unor restricții sau limitări prescrise prin lege și care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Actul administrativ prin care s-a luat măsura contestată și a cărui revocare se solicită, este emis în temeiul și pentru punerea în executare a unor norme legale respectiv dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările ulterioare, care prevăd următoarele:
"(1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
(2) în situația în care din aplicarea prevederilor alin. (1) rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 RON".
La art. 16 alin. (1) din lege se arată că:
"(1) Prevederile art. 1-3, art. 5,art. 6 alin. (1), precum și cele ale art. 9 -14 se aplică până la 31 decembrie 2010".
Angajații instituțiilor publice au un statut legal și nu contractual, care se realizează în conformitate cu dispozițiile legii privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar drepturile lor salariale se stabilesc pe baza unui sistem unitar de salarizare.
Totodată, drepturile salariale cuvenite angajaților instituțiilor publice nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislația specifică acestei categorii.
Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost supusă controlului Curții Constituționale, care prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar (publicată în M. Of. nr. 433/28.06.2010), la pct. 1 a constat că "dispozițiile art. 1 - 8 și cele ale art. 10 -17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituționale".
Măsurile dispuse prin Legea nr. 118/2010 și măsura contestată de reclamant, sunt în acord și cu dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât această diminuare temporară a avut loc în temeiul și în condițiile legii, nefiind încălcate dispozițiile convenției.
în cazul personalului plătit din fonduri publice ne aflăm în prezența unui contract de drept public sau de drept administrativ, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este suplinită de legiuitor care stabilește prin lege nivelul salariilor.
Măsura contestată de recurent, cea privind reducerea salariului cu 25%, este luată în baza și în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituționalitate.
în acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
în considerentele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională se reține faptul că "diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluție legislativă a fost determinată de apărarea securității naționale. Este evident că securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică. Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și alte aspecte din viața statului - precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea gravitatea fenomenului".
S-a concluzionat de Curtea Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție.
în consecință înalta Curte apreciază că soluția de respingere a acțiunii este legală în raport de legislația națională.
în ceea ce privește invocarea de către recurent a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale acest motiv nu poate fi reținut, deoarece aceste dispoziții nu au fost încălcate de măsura contestată care este constituțională, iar pe de altă parte nu este disproporțională în raport cu scopul urmărit, fiind păstrat justul echilibru între interesul general al societății și protecția unui drept fundamental al omului.
La fel cum a reținut și Curtea de Apel, înalta Curte apreciază că cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. contra României nu reprezintă un precedent pentru cauza de față, dat fiind cadrul juridic diferit - în cauza M. "bun" în sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie, situația privind așadar, ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
în cauza de față trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuție, așa cum nu este în discuție o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară (în limita a 25%, iar după 1 ianuarie 2011, în limita a 10%) a exercițiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.
Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăților financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituțională.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în repetate rânduri, că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23 și cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004 parag. 45).
Prin urmare, înalta Curte apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, astfel încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.
Așadar, înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
în consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5594/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5591/2011. Contencios → |
|---|
