ICCJ. Decizia nr. 5631/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5631/2011
Dosar nr. 5588/95/2010
Şedinţa publică de la 24 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2675 din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii formulată de reclamantul P.R.C., în contradictoriu cu pârâţii Instituţia Prefectului Judeţului Gorj, Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculări Autovehicule, şi Ministerul Administraţiei şi Internelor şi a respins excepţia de nelegalitate a art. 7 lit. j) din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006 ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată având în vedere faptul că şi actele administrative unilaterale cu caracter normativ pot constitui obiect unei excepţii de nelegalitate, disp. art. 4 din Legea nr. 554/2004 neputând primi o interpretare în sensul menţionat de pârâtul Ministertul Administraţiei şi Internelor, emitent al acestui act administrativ.
Pe fondul excepţiei, instanţa a reţinut că la baza emiterii acestui act administrativ a stat art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, al cărui conţinut este următorul: „Procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, care se publică în M. Of. al României, Partea I”.
Pe de altă parte faptul că prin O.U.G. nr. 50/2008 au fost abrogate dispoziţiile art. 2411-art. 2413 din C. fisc. care au impus obligaţia plăţii taxei de primă înmatriculare, înlocuind-o cu obligaţia plăţii taxei de poluare la prima înmatriculare pe teritoriul României a autoturismelor importate de ocazie nu are nicio relevanţă sub aspectul legalităţii dispoziţiilor criticate pe calea excepţiei de nelegalitate, având în vedere caracterul general al enunţului acestora, nefăcându-se referire la un act normativ special, prin identificarea acestuia, respectiv la denumirea acestei taxe, de poluare ori de primă înmatriculare, ci exclusiv instituind drept obligaţie pentru înmatriculare obligaţia proprietarului de a face dovada plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii.
Instanţa de fond a mai constatat că reclamantul nu critică însăşi legalitatea ordinului menţionat, ci interpretarea dată de către instituţia pârâtă în dosarul de fond asupra dispoziţiilor legale care instituie obligaţia de plată a taxei pe poluare pentru autovehicule, împrejurare care nu poate fi cenzurată însă pe calea analizării prezentei excepţii de nelegalitate care priveşte astfel cum anterior s-a menţionat exclusiv conformitatea ordinului menţionat cu actele normative cu forţă juridică superioară acestuia în vigoare la momentul emiterii acestuia.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul P.R.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală, deoarece în mod greşit a fost respinsă excepţia de nelegalitate invocată în cauză.
Recurentul a considerat că în mod nelegal i s-a pretins să facă dovada plăţii taxei de poluare prevăzută de art. 2141-art. 2143 din C. fisc., în condiţiile în care această taxă a fost percepută în baza acestor articole care ulterior au fost abrogate prin art. 14 din O.U.G. nr. 50/2008.
Recurentul a mai arătat că prevederile O.U.G. nr. 50/2008 nu pot fi aplicate deoarece începând cu data de 1 ianuarie 2007 România a devenit stat membru al Uniunii Europene, iar autoturismul a fost înmatriculat pentru prima dată în Germania, prin urmare a fost achitată contravaloarea taxelor speciale, de către primul deţinător al acestuia. Şi în România taxa de poluare este achitată numai de către primul deţinător, în legislaţia internă neexistând reglementări privind perceperea taxei cu ocazia revinderii autoturismelor. În consecinţă, pentru autoturismele înmatriculate în România nu se plăteşte taxa de poluare cu ocazia revinderii, în timp ce pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare şi reînmatriculate în România se percepe această taxă, deci rezultă o diferenţă de tratament, ceea ce constituie o discriminare a regimului juridic fiscal şi contravine dispoziţiilor menţionate în Tratatul CEE. Prin refuzul pârâtelor de a înmatricula autoturismul condiţionat de plata acestei taxe de poluare recurentul s-a considerat parte vătămată, deoarece i-a încălcat dreptul de folosinţă asupra autovehiculului, în cauză fiind aplicabile în mod direct dispoziţiile din dreptul comunitar care au prioritate faţă de dreptul naţional.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoareleconsiderente.
Excepţia de nelegalitate invocată de reclamantul P.S.R. şi cu soluţionarea căreia a fost sesizată Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal vizează prevederile art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, potrivit cărora ”Înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară se efectuează pe baza următoarelor documente: […..] j) începând cu data de 1 ianuarie 2007, dovada plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii; [….]”.
În mod întemeiat instanţa de fond a dispus, prin hotărârea atacată, respingerea ca nefondată a excepţiei de nelegalitate invocată de reclamant.
Se constată, în primul rând, că în cadrul procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de contencios administrativ investită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului.
Cu alte cuvinte, cu ocazia soluţionării excepţiei de nelegalitate, instanţa trebuie să verifice dacă actul administrativ sau textul atacat din actul administrativ în analiză îndeplineşte următoarele cerinţe de legalitate:
- actul a fost adoptat sau emis de către autoritatea competentă material şi teritorial şi în limitele competenţei ce-i revine;
- conţinutul actului este conform cu conţinutul legii în baza căreia este emis şi cu actele normative cu forţă juridică superioară;
- actul corespunde scopului urmărit de legea pe care o pune în executare;
- actul a fost adoptat sau emis în forma specifică actelor administrative şi cu respectarea procedurii şi normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege;
- actul administrativ este actual şi oportun.
Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006 a fost emis în executarea prevederilor art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, în forma în vigoare în perioada de referinţă, potrivit cărora ”Procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberării autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor” şi el a fost edictat în virtutea atribuţiilor conferite acestui organ al administraţiei centrale de către dispoziţiile O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu modificările şi completările ulterioare.
Prevederea conţinută de textul art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, potrivit căreia înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară a autovehiculelor se face, după 1 ianuarie 2007, printre altele, numai după efectuarea dovezii plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii, îşi are temeiul în dispoziţiile art. 2141–art. 2143 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, care, cu referire la exigibilitatea şi plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule la bugetul de stat, prevedeau expres că această taxă se plătea cu ocazia primei înmatriculări în România.
Este adevărat că dispoziţiile art. 2141-art. 2143 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, au fost abrogate prin art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, dar şi în noua ambianţă normativă prevederile art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006 îşi păstrează caracterul legal. Într-adevăr, taxa pe poluare pentru autovehicule, instituită prin ordonanţa de urgenţă menţionată, este tot o taxă ”stabilită potrivit legii”, prin art. 5 alin. (5) din actul normativ menţionat fiind stipulat fără echivoc că ”Dovada plăţii taxei va fi prezentată cu ocazia înmatriculării autovehiculului aflat în una din situaţiile prevăzute la art. 4”, cu alte cuvinte: cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România; la repunerea în circulaţie a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 şi art. 9; la reintroducerea în parcul naţional a unui autoturism, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul naţional, i s-a restituit ultimului proprietar valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 8.
Obiectul cauzei constituindu-l soluţionarea unei excepţii de nelegalitate a unei prevederi dintr-un act administrativ unilateral cu caracter normativ, emis în executarea unor dispoziţii legale din dreptul naţional, nu pot fi primite consideraţiile recurentului referitoare la aplicabilitatea directă şi prioritară, în această procedură, a dreptului Uniunii Europene, astfel că revine exclusiv instanţei învestite cu fondul litigiului competenţa de a realiza interpretarea dispoziţiilor contestate şi aplicarea lor în raport de circumstanţele de fapt şi de drept şi de aspectele de ordin practic ale pricinii deduse judecăţii.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de P.R.C., împotriva sentinţei civile nr. 2675 din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5630/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 5633/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
