ICCJ. Decizia nr. 5635/2011. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5635/2011
Dosar nr. 622/36/2011
Şedinţa publică de la 24 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea formulată reclamanta SC F.C.G.R. SPA Catania Italia – sucursala România a chemat în judecată pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa – S.A.F. A.I.F., solicitând în temeiul art. 14 din legea nr. 554/2004 şi art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 suspendarea efectelor deciziei de impunere nr. F-CT 616 din 27 aprilie 2011 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală, deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. FCT 617 din 27 aprilie 2011 şi raportului de inspecţie fiscală întocmit la 27 aprilie 2011 de inspectorii S.A.F. – A.I.F. Constanţa prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei sume de plată suplimentare, respectiv:11.366.254 lei TVA şi 412.448 lei majorări de întârziere. Reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că a fost formulată contestaţie în procedura administrativ fiscală, aceasta fiind înregistrată cu nr. 90843 din 24 mai 2011.
Prin sentinţa civilă nr. 232 din 7 iulie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanta argumentează cazul justificat arătând că organul fiscal porneşte de la premisa greşită că este un prestator de servicii pentru care datorează TVA când de fapt lucrările la infrastructură au fost executate fără a exista un contract, o înţelegere între părţi, ci în baza unei hotărâri judecătoreşti prin care Municipiul Constanţa a fost obligat la executarea acestora iar în caz de neexecutare a fost autorizată să efectueze lucrările pe cheltuiala pârâtului.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, practica a stabilit că acesta nu trebuie să constea tocmai în suma ce urmează a fi achitată.
Instanţa de fond a mai apreciat că reclamanta nu a făcut dovada faptului că prin plata sumelor cuprinse în actele atacate va suferi o pagubă iminentă şi imposibil de recuperat în viitor.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta SC F.C.G.R. SPA Catania Italia, Sucursala România a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că analiza pe care instanţa de fond o face în privinţa neîndeplinirii în prezenta cauză a condiţiei referitoare la existenţa cazului bine justificat este greşită.
Recurenta susţine că deşi, atât în cuprinsul cererii de suspendare a executării actelor administrativ fiscale, cât şi în dezbaterile verbale, a invocat o serie de elemente legate atât de situaţia de fapt cât şi de cea de drept, şi care, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, sunt de natură a crea o puternică îndoială în privinţa legalităţii actelor administrativ fiscale atacate, totuşi instanţa de fond nu Ie-a avut în vedere la soluţionarea cauzei.
Recurenta mai arată că a invocat o serie de împrejurări legate de situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită de organul fiscal cu ocazia inspecţiei fiscale respectiv:
- deşi lucrările de construcţie pentru care s-a stabilit în sarcina ei obligaţia de a fi colectat TVA nu s-au efectuat în temeiul unui contract, ci al unei hotărâri judecătoreşti, organul fiscal reţine că s-ar fi realizat o „prestare de servicii” către Primăria Municipiului Constanţa;
- deşi respectivele lucrări de construcţie sunt considerate „prestare de servicii” de organul fiscal, totuşi ele s-au materializat în bunuri imobile tangibile (zid de sprijin, căi de acces etc.), care sunt evidenţiate în contabilitate ca active circulante de natura stocurilor, în contul 331 - producţie în curs de execuţie, în speţă producţia de bunuri imobile; plata contravalorii lucrărilor de construcţie (care incorporează atât materiale cât şi manoperă) a fost refuzată (în mod nejustificat) de Primăria Municipiului Constanţa, care de altfel a şi refuzat acceptarea/realizarea recepţiei acestora în conformitate cu prevederile legale lucrările respective).
Recurenta consideră că toate aceste împrejurări legate de situaţia de fapt, sunt de natură a crea o puternică îndoială în privinţa legalităţii raportului de inspecţie fiscală şi a deciziilor de impunere subsecvente întrucât tind să demonstreze că faptul generator al operaţiunii impozabile (indiferent că ar fi fost considerată livrare de bunuri sau prestare de servicii) nu ar fi intervenit, astfel încât TVA stabilită suplimentar nu ar fi datorată.
A mai invocat şi o serie de împrejurări legate de temeiurile de drept invocate în actele administrativ fiscale.
Se mai arată că susţinerile instanţei referitoare la faptul că aspectele sesizate implică o „soluţionare a aspectelor de nulitate, caz în care se depăşeşte analiza sumară” sunt greşite deoarece nu s-a solicitat instanţei de fond analizarea cauzelor de nulitate şi/sau nelegalitate ale actelor a căror suspendare s-a solicitat, ci doar s-au prezentat acele elemente relevante care constituie împrejurări de fapt şi de drept de natură a demonstra dubiul evident în privinţa legalităţii acestora.
Recurenta mai susţine că în mod greşit instanţa de fond a omis să observe că o eventuală blocare a conturilor va conduce la imposibilitatea de a achita redevenţele datorate Primăriei Municipiului Constanţa şi/sau de a finanţa continuarea proiectelor de investiţii, situaţie care va genera riscuri majore.
Instanţa de fond a omis să observe eventualele consecinţe care se vor produce ca urmare a executării actelor administrativ fiscale asupra unor terţi „inocenţi”: parteneri de afaceri, salariaţi şi întreaga comunicate locală.
O altă critică adusă sentinţei de fond este aceea că nu a evaluat absenţa oricărei posibilităţi de a se sustrage de la plata creanţei fiscale individualizată prin titlurile de creanţă a căror suspendare s-a solicitat, motivat de cel puţin două argumente:
- cauţiunea achitată în prezenta cauză;
- proiectele imobiliare realizate (incluzând un număr de 89 de vile) a căror valoarea este de câteva zeci de milioane de euro.
Repercusiunile negative ale executării deciziilor de impunere a căror executare s-a solicitat a fi suspendată se circumscriu noţiunii de pagubă iminentă, aşa cum este definită de lege („prejudiciul material viitor şi previzibil” - art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004), cu atât mai mult cu cât efectele produse, previzibile încă de la acest moment, vor fi ireversibile şi iremediabile
Un aspect important ce trebuie menţionat în legătură cu suspendarea executării actului administrativ (fiscal) este că această instituţie a fost preluată în sistemul naţional ce drept din Recomandarea nr. R (89)8 adoptata de Consiliul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la data de 13 septembrie 1989 cu privire la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă. În Recomandarea mai sus menţionată sunt consacrate cu valoare de principiu atât posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat de a solicita instanţelor de judecată suspendarea executării unui act administrativ cât şi obligaţia autorităţilor jurisdicţionale ale statelor de a lua măsuri corespunzătoare atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat”, sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Înalta Curte, constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanţa de fond în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.
Independent de conţinutul motivelor de recurs, Înalta Curte, reţine că instanţa de fond corect a apreciat că simplele afirmaţii ale reclamantei nu sunt de natură a concluziona ca îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Raportat la probele administrate instanţa de fond, motivat şi argumentat a indicat că nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
Înalta Curte, apreciază, în acord cu instanţa de fond că nici cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce recurentei în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză, deoarece, aşa cum constant s-a reţinut şi în jurisprudenţa acestei curţi, afirmaţia în sensul că prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăţi comerciale nu conduce implicit şi automat la concluzia îndeplinirii acestei cerinţe.
De asemenea, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte, constată că aspectul menţionat de recurentă referitor la imposibilitatea onorării obligaţiilor către diverşi parteneri nu a fost dovedit.
Suspendarea actelor administrative reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, chiar dacă actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bucură de prezumţia de autenticitate şi pe cea de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie la care poate ajunge instanţa de contencios administrativ, dar numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004.
Recurenta a invocat, în sprijinul admiterii cererii de suspendare şi Recomandarea (89)8 a Comitetului de Miniştri, însă, trebuie avut în vedere faptul că aceasta vizează sistemul de protecţie care poate fi acordat luând în considerare interesele relevante, respectiv ale societăţii, ale destinatarului actului şi ale terţelor persoane.
Astfel fiind, Înalta Curte, constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
Faţă de cele arătate, reţinând aşadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t), că nu au fost întrunite cumulativ cerinţele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC F.C.G.R. SPA Catania - Italia, Sucursala România, împotriva sentinţei civile nr. 232 din 7 iulie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5633/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5647/2011. Contencios → |
|---|
