ICCJ. Decizia nr. 5762/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5762/2011
Dosar nr. 1662/2/2010
Şedinţa publică de la 30 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta S.I.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca prin hotărârea ce va pronunţa să se stabilească valoarea despăgubirilor la care reclamanta are dreptul potrivit legii 10/2001 şi să se dispună atribuirea de acţiuni la fondul „Proprietatea”, în raport de valoarea despăgubirilor. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la efectuarea demersurilor de evaluare a despăgubirilor la care are dreptul potrivit legii 10/2001 şi să îi atribuie, conform legii, acţiuni la fondul „Proprietatea” în raport de valoarea despăgubirilor.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 06 noiembrie 2006, Primăria Municipiului Bucureşti a emis Dispoziţia nr. 6697 prin care Primarul General al Mun. Bucureşti decidea să respingă cererea sa de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 6697/2006 a primarului Mun. Bucureşti şi excepţia inadmisibilităţii stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii.
În susţinerea excepţiei de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 6697/2006 emisă de către Primarul Municipiului Bucureşti, pârâta a arătat că imobilul situat în Bucureşti, a aparţinut numitei C.I.A., care nu a înţeles a formula ea însăşi notificare în termenul şi condiţiile Legii 10/2001, ci fiica sa, autoarea reclamantei.
Reclamanta, prin apărător, a precizat obiectul acţiunii, arătând că a înţeles a investi instanţa exclusiv cu o cerere privind obligarea pârâtei C.C.S.D. la desemnarea unui evaluator, în vederea întocmirii unui raport de evaluare în dosarul nr. 32774/CC.
Prin Încheierea din 19 octombrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de sesizare a instanţei competente cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 6697/2006 emisă de către Primarul Municipiului Bucureşti, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile invocate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât actul în privinţa căruia s-a invocat această excepţie nu este supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, ci celei civile, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a dispus amânarea pronunţării pentru data de 26 octombrie 2010.
Prin Sentinţa civilă nr. 4157 din 26 octombrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii ca nefondată; a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta S.I.E., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să desemneze un evaluator sau o societate de evaluatori în vederea întocmirii raportului de evaluare în dosarul înregistrat sub nr. 32774/CC.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În raport de precizarea obiectului acţiunii, respectiv de faptul că reclamanta a înţeles a investi instanţa exclusiv cu o cerere privind obligarea pârâtei C.C.S.D. la desemnarea unui evaluator, în vederea întocmirii unui raport de evaluare în dosarul nr. 32774/CC, instanţa a apreciat că excepţia inadmisibilităţii cererii privind obligarea C.C.S.D. la stabilirea cuantumului despăgubirilor apare ca nefondată, fapt ce impune respingerea acesteia ca atare.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că dosarul a fost primit de către pârâtă în anul 2006, iar până la data formulării acţiunii în instanţă, în anul 2010, aceasta nu a finalizat procedura administrativă de soluţionare a cererii de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubiri.
Instanţa de fond a apreciat, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 247/2005, că legiuitorul nu a prevăzut un termen de analizare a dosarelor privind propunerile motivate de acordare a despăgubirilor şi nici de transmitere a acestora către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, dar această împrejurare nu este de natură a justifica tergiversarea soluţionării cererii de către autoritatea pârâtă.
S-a reţinut de către instanţă că intervalul de timp de peste 3 ani scurs de la data înregistrării dosarului reclamantei la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi până la sesizarea instanţei de către aceasta nu poate fi considerat un termen rezonabil, expresie a garanţiei unui proces echitabil statuat în art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Împotriva Sentinţei civile nr. 4157 din 26 octombrie 2010 şi a Încheierii din 19 octombrie 2010 a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a respins cererea de sesizare a Tribunalului în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 6697/2006 emisă de primăria Mun. Bucureşti.
Astfel, se arată că dreptul persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii aferente imobilelor preluate abuziv se stabileşte prin dispoziţiile/deciziile emise de către entităţile notificate, iar, în cadrul procedurilor administrative reglementate prin Legea nr. 247/2005, acest drept se concretizează, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, numai după parcurgerea procedurii administrative amintite, iar, în cadrul acestei proceduri, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă Statul român (a se vedea art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare).
Recurenta consideră că dispoziţia primarului reprezintă un act administrativ, întrucât în cuprinsul Legii nr. 10/2001 dispoziţia de restituire în natură sau, după caz, de refuz a restituirii în natură, este atributul exclusiv al primarului, urmare a sesizării primăriei (ca unitate deţinătoare) de către persoana interesată, printr-o notificare, în cadrul termenului imperativ stabilit de lege. Se apreciază că drepturile şi obligaţiile care iau astfel naştere reprezintă efectele unei singure voinţe juridice, care provine de la administraţia publică locală, astfel încât dispoziţia primarului este un act juridic unilateral, trăsătură caracteristică actului administrativ.
Sub aspectul obligării instanţei de fond la emiterea deciziei cu motivarea încălcării principiului procesului rezonabil, recurenta apreciază că, în mod netemeinic şi nelegal, aceasta a obligat la desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, neţinând cont de aspectele obiective ale soluţionării dosarului de despăgubire al reclamantei.
Se arată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că s-a încălcat dreptul persoanei la soluţionare într-un termen rezonabil, deşi Primăria Mun. Bucureşti şi-a depăşit limitele învestirii prin emiterea unei dispoziţii în favoarea reclamantei, neţinând cont de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, precum şi faptul că instanţa a pronunţat o soluţie netemeinică, neţinând cont de prevederile deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2815/2008 şi de practica judiciară în materie de retrocedare a proprietăţilor.
Recurenta arată că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este o procedură complexă, ce presupune mai multe etape obligatorii, finalizându-se cu aprobarea raportului de evaluare în Şedinţa Comisiei Centrale şi emiterea Deciziei, precum şi faptul că instanţa ar fi trebuit să ţină seama că Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale nu face altceva decât să respecte egalitatea de tratament a persoanelor îndreptăţite care au dosare de despăgubire înregistrate/neînregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, stabilind astfel o modalitate de soluţionare convenabilă pentru toţi.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte, a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 6697/2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, Înalta Curte, constată că acesta este neîntemeiat şi nu poate fi primit.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze.”
Prima instanţă, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute în textul citat, a respins în mod corect excepţia de nelegalitate, reţinând incidenţa prevederilor art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege, care exceptează de la controlul de legalitate înfăptuit de instanţele de contencios administrativ „actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”. Un astfel de recurs paralel s-a prevăzut prin art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte, constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, „(4) Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare”.
Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea şi soluţionarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamanţilor la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcţie de anumite situaţii de fapt, de greutăţi întâmpinate în soluţionarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituţiei ş.a.m.d.
Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluţionarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamanţilor, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de instituţia pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligaţiile sale, statul trebuind să găsească soluţii administrative pentru rezolvarea situaţiei.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din C.E.D.O., garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente.
Susţinerile recurentei privind ordinea de soluţionare a dosarelor pot fi reţinute doar în măsura în care urmarea acestei ordini respectă rigorile termenului echitabil, la care s-a făcut referire mai sus.
Astfel fiind, Înalta Curte, constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 4157 din 26 octombrie 2010 şi a Încheierii din 19 octombrie 2010 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5759/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5764/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
