ICCJ. Decizia nr. 5753/2011. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5753/2011
Dosar nr. 3334/2/2010
Şedinţa publică de la 30 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC G.G. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, constatarea nelegalităţii punctului 115 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2009, aprobată prin H.G. nr. 488/2009; obligarea pârâtului la emiterea unui act normativ pentru modificarea pct. 115 din Normele metodologice de mai sus, prin precizarea expresă că art. 18 alin. (2) din C. fisc. nu se aplică în cazul societăţilor comerciale care nu au desfăşurat activitate de la înfiinţare, la fel ca şi în cazul reluării activităţii după suspendarea temporară.
În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că, deşi s-a înfiinţat la sfârşitul anului 2000, reclamanta nu a desfăşurat până la data formulării acţiunii nici un fel de activitate, depunând în perioada 2008-2009 declaraţii pe propria răspundere ale administratorului în acest sens, iar, ca urmare a emiterii O.U.G. nr. 34/2009, a fost obligată la plata impozitului minim impropriu denumit forfetar, în condiţiile în care nu dispune de nici un fel de fonduri, altele decât capitalul social.
Reclamanta a apreciat că dispoziţiile legale a căror anulare se solicită încalcă principiul supremaţiei legii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, art. 1 alin. (2), art. 4 alin. (3), art. 12 pct. B din Legea nr. 24/2008.
Prin întâmpinarea formulată în cauză pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
La termenul de judecată de la 26 octombrie 2010 reclamanta şi-a modificat acţiunea în sensul precizării capătului doi de cerere, respectiv solicitând constatarea faptului că pentru perioada 1 mai 2009–30 iunie 2010 nu are obligaţia de plată a impozitului minim, întrucât prin O.U.G. nr. 87/2010 au fost abrogate dispoziţiile art. 18 alin. (2)-alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.
Prin sentinţa civilă nr. 5227 din 21 decembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC G.G. SRL în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat constatarea nulităţii pct. 115 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2009, aprobate prin H.G. nr. 488/2009, prin care s-a reglementat sistemul minim de impozitare, respectiv introducerea impozitului minim pe venit, precum şi faptul că la data pronunţării sentinţei, prin O.U.G. nr. 87/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., au fost abrogate expres alin. (2) şi alin. (7) ale art. 18 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care reglementau obligaţia de plată a impozitului minim în privinţa tuturor contribuabililor.
În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că nu se poate pronunţa asupra legalităţii actului administrativ dedus judecăţii, abrogat la acea dată, astfel încât primul capăt de cerere a fost respins ca fiind neîntemeiat.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei în sensul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate că nu datorează pe perioada activităţii dispoziţiilor legale care reglementau impozitul minim, abrogate la data pronunţării sentinţei, instanţa a apreciat-o, de asemenea, ca fiind neîntemeiată în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC G.G. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. se arată că instanţa de fond a respins primul capăt de cerere cu greşita aplicare a art. 1 al Legii nr. 554/2004, cât şi prin eroare materială, precum şi faptul că instanţa de fond a respins al doilea capăt de cerere cu greşita aplicare a art. 1 al Legii nr. 554/2004 cu modificările ulterioare.
Recurenta-reclamantă arată că î n mod greşit a reţinut instanţa de fond faptul că normele metodologice ar fi fost abrogate, deoarece atâta timp cât pentru perioada precizată dispoziţiile art. 18 alin. (2) la alin. (4) din C. fisc., modificat prin O.U.G. nr. 34/2009, rămân în vigoare şi atâta timp cât Guvernul nu a abrogat normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2009, rezultă că aceste norme sunt în continuare în vigoare şi produc efecte juridice, la fel şi pct. 115 atacat prin cererea de chemare în judecată.
Se arată că, deşi alin. (2)-alin. (4) ale art. 18 din C. fisc., introduse prin O.U.G. nr. 34/2009, au fost abrogate, totuşi aceste dispoziţii legale, cât şi normele metodologice de aplicare vor produce efecte juridice până la data de 1 ianuarie 2016.
Mai arată recurenta că, în situaţia în care un articol de lege este abrogat începând cu o anumită dată, dar continuă să producă efecte juridice şi după abrogare, rămânând în vigoare în perioada dinaintea acelei date, normele metodologice de aplicare a legii produc şi ele în continuare efecte juridice, ce pot produce unei persoane „vătămarea într-un drept ..ori într-un interes legitim„, astfel cum sunt acestea arătate la art. 1 al Legii nr. 554/2004.
Consideră recurenta-reclamantă că este greşită aprecierea instanţei de fond, potrivit căreia aceasta nu s-ar mai putea pronunţa asupra legalităţii normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2009, deoarece modificările C. fisc. aduse de ordonanţe au fost abrogate.
Se arată că instanţa de fond trebuia să se pronunţe asupra legalităţii actului normativ, respectiv asupra pct. 115 al Normelor metodologice, aşa cum s-a solicitat la primul capăt de cerere, deoarece actul normativ atacat producea şi la data formulării recursului efecte juridice, respectiv vătămarea recurentei într-un drept legal, acela de a nu plăti impozit minim pentru perioada când acest text de lege a fost în vigoare.
Susţine recurenta că Normele metodologice exced cadrului legal în aplicarea căruia au fost emise, deoarece la pct. 115 au fost exceptate numai societăţile comerciale inactive înscrise la Registrul Comerţului, în timp ce art. 18 alin. (2) - alin. (4) din C. fisc., modificat prin O.U.G. nr. 34/2009 nu face distincţie între contribuabilii care s-au declarat inactivi la registrul comerţului şi cei care depun declaraţii de inactivitate conform Ordinelor Ministerului Finanţelor Publice.
Se mai arată în motivele de recurs că doar constatarea nelegalităţii pct. 115 şi anularea acestuia nu constituie un remediu suficient, fiind necesară precizarea explicită în cadrul normelor metodologice a exceptării şi a contribuabililor care depun declaraţii de inactivitate, motiv pentru care s-a solicitat la capătul al doilea de cerere obligarea Guvernului la emiterea unui act administrativ - H.G. de modificare a normelor metodologice, care să precizeze expres acest lucru.
Arată recurenta-reclamantă că prin cererea modificatoare a modificat capătul al doilea al cererii, solicitând instanţei constatarea faptului că reclamanta nu are obligaţia de a plăti impozitul minim pentru perioada când a fost în vigoare textul legal respectiv, apreciind că o astfel de constatare constituie de asemenea un remediu, o recunoaştere a dreptului pretins, drept ce a fost încălcat prin emiterea normelor metodologice, pct. 115 în particular.
Faţă de cele mai sus enunţate recurenta apreciază că în mod greşit instanţa de fond a respins capătul al doilea al acţiunii, având ca obiect cererea în constatare, respectiv recunoaşterea dreptului vătămat prin normele metodologice şi că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu se poate pronunţa asupra solicitării reclamantei.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost investită cu soluţionarea a două capete de cerere, respectiv:
- constatarea nelegalităţii dispoziţiilor pct. 115 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2009, aprobată prin H.G. nr. 488/2009, pentru completarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.;
- constatarea faptului că pentru perioada 1 mai 2009–30 iunie 2010 reclamanta SC G.G. SRL nu are obligaţia de plată a impozitului minim prevăzut de art. 18 alin. (2)-alin. (4) din Legea nr. 571/2003, aşa cum a fost modificată şi completată prin art. 32 pct. 1 din O.U.G. nr. 34/2009.
Prin sentinţa recurată s-a reţinut faptul că prin O.U.G. nr. 87/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 au fost abrogate expres prevederile alin. (2) şi alin. (7) ale art. 18 din acest act normativ, care reglementau obligaţia de plată a impozitului minim în privinţa tuturor contribuabililor, astfel că instanţa nu se poate pronunţa asupra legalităţii actului administrativ dedus judecăţii, abrogat, respingând în consecinţă ambele capete de cerere ca neîntemeiate.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a analizat legalitatea dispoziţiilor atacate conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ignorând faptul că abrogarea unor prevederi ale actului administrativ atacat în timpul soluţionării cauzei nu absolvă instanţa de contencios administrativ de obligaţia de examinare a actului în integralitatea lui, având în vedere efectele pe care actul le-a produs la data emiterii lui.
La această concluzie, a necercetării fondului cauzei, conduce şi formularea reţinută în considerentele sentinţei recurate, potrivit căreia instanţa nu se poate pronunţa asupra legalităţii actului administrativ dedus judecăţii, abrogat la data pronunţării sentinţei.
Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este nemotivată, nerespectându-se prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., devenind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Se poate aprecia că textul legal anterior enunţat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Prima instanţă trebuia să examineze dacă dispoziţiile menţionate în cererea de chemare în judecată sunt legale şi să menţioneze care sunt motivele pentru care a adoptat soluţia de respingere a celor două capete de cerere ca neîntemeiate.
Aşa cum s-a precizat mai sus, hotărârea instanţei de fond nu este motivată, iar în lipsa motivării şi în situaţia în care instanţa a făcut doar o scurtă trimitere la prevederile unui singur text de lege, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalităţii şi temeiniciei hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunţa în continuare.
Căile de atac se exercită de partea nemulţumită de hotărârea unei instanţe şi reprezintă mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiţiei protecţia dreptului subiectiv sau al interesului şi ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre.
În situaţia în care hotărârea nu este motivată, instanţa de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esenţiale.
Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligaţia legală de a motiva în fapt şi în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept, care au fost raţiunile care au condus la adoptarea soluţiei.
În lipsa motivării, nici părţile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti şi nici instanţa de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege.
Înalta Curte arată că prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere şi prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, aşa cum a fost consolidat textul în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, arătăm că potrivit jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanţă a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre analiză.
În cauza de faţă, în mod cert judecătorul fondului nu a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse judecăţii.
Cu alte cuvinte, motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, iar lipsa acesteia atrage casarea ei. Scopul motivării este acela de a fundamenta şi explica măsurile adoptate de instanţă în cadrul dispozitivului.
În concluzie, în speţă, instanţa de fond nu a realizat o motivare suficientă a soluţiei pronunţate, astfel că Înalta Curte este în imposibilitate să-şi exercite controlul judiciar cu privire la fondul cauzei.
Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii în fapt şi în drept este întemeiat, ceea ce va conduce la casarea sentinţei cu trimitere, urmând ca în rejudecare instanţa de fond să aibă în vedere şi toate celelalte critici formulate în recurs de către recurenta-reclamantă.
Având în vedere atât prevederile art. 261 din C. proc. civ., cât şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe este nemotivată, aşa încât în baza art. 312 din C. proc. civ. şi art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., recursul va fi admis, se va casa sentinţa primei instanţe, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC G.G. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5227 din 21 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5750/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 5757/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
