ICCJ. Decizia nr. 5820/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5820/2011
Dosar nr. 770/39/2011
Şedinţa publică de la 2 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 21 iulie 2011, petentul N.N. a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011 emis de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în contencios administrativ privitoare la anularea Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 267 din 05 august 2011 a Curţii de Apel Suceava a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimat prin întâmpinare şi a fost respinsă cererea de suspendare a Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011, formulată de petentul N.N., în contradictoriu cu intimatul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare este nefondată, raportat la prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât dispoziţia legală condiţionează admisibilitatea cererii de suspendare de sesizarea autorităţii emitente sau a celei ierarhic superioare, dacă aceasta există, cu plângerea prealabilă prin care solicită revocarea, în tot sau în parte, a actului administrativ.
Instanţa de fond a reţinut că, dispoziţiile art. 7 din lege, la care fac trimitere prevederile art. 14, nu stabilesc condiţii speciale de comunicare a plângerii prealabile. Prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile generale privind comunicarea actelor de procedură prevăzute de art. 86 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că această procedură este îndeplinită şi atunci când se realizează prin mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia.
Or, reclamantul a făcut dovada comunicării prin fax şi prin scrisoare recomandată a plângerii, fiind ataşată şi dovada recepţionării ei de către pârâtă. Interpretarea că acest mod de comunicare nu corespunde noţiunii de „sesizare” a emitentului, în sensul art. 14 din lege, ar fi excesivă şi ar conduce la o încălcare a art. 21 din Constituţie care garantează accesul la justiţie şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.
Instanţa a respins şi cererea pârâtei de constatare a acţiunii ca fiind lipsită de obiect.
Sub acest aspect, Curtea reţine că obiectul cererii de chemare în judecată este suspendarea executării Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011 emis de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că lipsa de obiect a cererii, ca apărare de fond în sensul restrâns al noţiunii, poate fi invocată atunci când pe parcursul judecării cererii realizează, îndeplineşte pretenţia reclamantului. Or, nu există niciun element din care să rezulte că pârâtul ar fi suspendat executarea ordinului. Ceea ce se invocă de fapt, motivat prin executarea actului administrativ, este lipsa de obiect a suspendării, care nu se confundă cu lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată.
Pe fondul cererii de suspendare, Curtea reţine că premisa suspendării unui act administrativ, care se bucură de prezumţia de legalitate, este că acest act nu şi-a produs sau nu şi-a produs în întregime efectele.
Din analiza Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011 emis de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti rezultă că obiectul de reglementare al acestuia priveşte aprobarea structurii organizatorice, prin stabilirea numărului maxim de posturi pentru Comisariatul General al Gărzii Financiare, secţiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti şi aprobarea noilor state defuncţii. Aceste dispoziţii au intrat în vigoare începând cu data de 25 iulie 2011.
De asemenea, prin acelaşi ordin, s-a aprobat Regulamentul pentru organizarea şi desfăşurarea examenului de testare profesională a funcţionarilor publici, ultima probă desfaşurându-se la data de 15 iulie 2011.
Prin urmare, instanţa a reţinut că efectele actului administrativ s-au produs anterior judecării cererii de suspendare.
Deoarece premisa cererii de suspendare o constituie împrejurarea că actul administrativ să fie susceptibil de executare, adică să producă efecte în curs, a căror stopare să tindă a fi realizate prin cererea de suspendare, executarea actului administrativ înainte de sesizarea instanţei, (sau după sesizarea acesteia, cum e cazul în speţă), lipseşte reclamantul de îndreptăţirea de a mai cere suspendarea.
Faptul că reclamantul a contestat legalitatea ordinului sau rezultatele examenului, nu înlătură situaţia prezentată.
Nici împrejurarea că deciziile de eliberare din funcţie sau de numire în funcţia publică de execuţie nu au fost emise sau nu au fost comunicate reclamantului, nu înlătură executarea tuturor efectelor ordinului, problema emiterii acestor acte administrative individuale, fiind reglementată de dispoziţiile Legii nr. 188/1999 şi nu de dispoziţiile actului a cărui suspendare s-a cerut.
Executarea ordinului înainte de judecarea cererii de suspendare şi respingerea cererii reclamantului pentru acest motiv, a făcut inutilă cercetarea de către instanţa de fond a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 544/2004.
2. Recursul declarat de N.N.
Recurentul a criticat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, apreciind că atâta timp cât până la data judecării cauzei nu s-au emis deciziile de încetare a raporturilor de muncă cu intimata, ordinul este susceptibil de a produce efecte juridice vătămătoare pentru recurent, arătând că actul administrativ atacat nu şi-a epuizat efectele.
S-a arătat că ordinul atacat a fost emis, dar nu a intrat în vigoare.
Recurentul a arătat că, prin respingerea cererii de suspendare, instanţa a permis producerea efectelor unui act nelegal, ce nu a intrat în vigoare, iar prin aceasta a atins fondul cauzei, permiţând derularea efectelor devastatoare ale unui act nelegal şi continuarea efectelor acestuia existând o îndoială serioasă asupra prezumţiei de nelegalitate.
Recurentul a arătat că ordinul a fost emis în baza Legii nr. 188/1999, însă cu încălcarea dispoziţiilor art. 27 şi urm., art. 99 alin. (1) din actul normativ invocat, arătând că a fost obligat să concureze pentru ocuparea unui post care nu era vacant, întrucât era ocupat de recurent.
S-a arătat că ordinul atacat nu respectă principiul ierarhiei actelor normative, instituit de dispoziţiile Legii nr. 24/2008 şi nici dispoziţiile ce impun ca proiectul şi actul normativ să fie corelat cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale protocoalelor adiţionale, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, recurentul a precizat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea actului administrativ, întrucât cazul bine justificat a fost argumentat în sensul că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului, iar paguba iminentă rezultă din punerea în executare a ordinului atacat.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Înalta Curte va menţine soluţia dată de instanţa de fond cererii de suspendare formulată în cauză, de respingere ca neîntemeiată, întrucât dezlegarea dată cererii introductive la instanţă este corectă, însă motivarea instanţei de fond va fi înlocuită cu motivarea dată de Înalta Curte, prin decizia de faţă.
Înalta Curte a reţinut că ordinul nr. 2253/2011 a fost emis de autoritatea pârâtă în temeiul prevederilor art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (4) şi (5) şi art. 12 alin. (3) din H.G. nr. 109/2009 privind organizarea şi funcţionarea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi ale art. 2 alin. (3) şi (5) din H.G. nr. 1324/2009 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin ordinul nr. 2253/2011, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a aprobat structura organizatorică şi statele de funcţii ale Gărzii Financiare, Comisariatul general şi Secţiile teritoriale, începând cu data de 25 iulie 2011, situaţie necontestată în cauză.
Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.
Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.
De asemenea, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege, rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat, condiţie inexistentă în cazul unei diminuări salariale, care poate fi recuperată.
Reţinând că recurentul nu a indicat motive de casare sau modificare a sentinţei atacate, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de N.N. împotriva sentinţei nr. 267 din 05 august 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5818/2011. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 5825/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
