ICCJ. Decizia nr. 5999/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5999/2011
Dosar nr. 1756/33/2010
Şedinţa publică de la 13 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 08 noiembrie 2010, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamantul M.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, următoarele:
- anularea Ordinului nr. 422 din 24 aprilie 2009, emis de ministrul agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale, prin care s-a dispus eliberarea sa din funcţia publică de conducere de director executiv adjunct al Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Maramureş (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „D.A.D.R. Maramureş”),
- repunerea în toate drepturile aferente funcţiei publice de conducere de director executiv adjunct al D.A.D.R. Maramureş - funcţie pe care a ocupat-o în mod legitim din data de 25 aprilie 2005 şi din care a fost eliberat la data de 23 mai 2009, odată cu împlinirea termenului de preaviz prin efectele Ordinului nr. 422 din 24 aprilie 2009 atacat - respectiv „drepturi salariale, sporuri, indemnizaţia de conducere etc.”, de care a fost în mod efectiv lipsit în intervalul 24 mai 2009 - 1 iulie 2010, ca o consecinţă directă a emiterii ordinului atacat şi, în consecinţă, obligarea pârâtului la plata tuturor acestor drepturi, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 66 din 2 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
- a admis excepţia lipsei de interes a reclamantului, invocată de pârât, şi, în consecinţă, a respins petitul având ca obiect anularea Ordinului ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 422 din 24 aprilie 2009;
- a admis în parte acţiunea şi, în consecinţă, a obligat pe pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să plătească reclamantului M.C. despăgubiri constând în diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite acestuia în calitate de director executiv adjunct şi cele efectiv realizate în funcţia de execuţie de consilier I superior 1 în cadrul D.A.D.R. Maramureş, în intervalul 24 mai 2009 - 01 iulie 2010, precum şi suma de 2000 lei, reprezentând cheltuieli parţiale de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei de interes
Prin acţiune, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii Ordinului nr. 422 din 24 aprilie 2009 emis de ministrul agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, prin care a fost eliberat din funcţia publică de conducere, însă, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 414 din 14 aprilie 2010, efectele actelor administrative emise în baza acestei ordonanţe de urgenţă au încetat de drept, astfel că reclamantul nu justifică un interes practic, legitim, juridic, născut şi actual, personal şi direct, deoarece prin Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 961 din 02 iulie 2010 a fost reintegrat în funcţia publică de conducere de director executiv adjunct - Domeniul implementare producţie vegetală şi animală, politici de piaţă, fond funciar din cadrul D.A.D.R. Maramureş.
Cu privire la fondul cauzei
Reclamantul a ocupat funcţia de director executiv adjunct al D.A.D.R. Maramureş în baza Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 611 din 21 martie 2005, iar, prin actul a cărei anulare se solicită, a fost eliberat din funcţie, începând cu data de 24 mai 2009, când a expirat termenul de preaviz, fiind numit în funcţia publică de execuţie de consilier I superior 1 în cadrul aceleiaşi instituţii, până la data de 02 iulie 2010, când a fost emis Ordinul ministrului agriculturii nr. 961/2010, prin care a fost reintegrat în funcţia publică de conducere deţinută anterior.
Reclamantul a promovat acţiunea considerând că nu s-a produs o restitutio in integrum din cauză că nu a fost revocat Ordinul nr. 422/2009 şi nici nu s-a procedat la plata diferenţelor salariale pe care ar fi trebuit să le încaseze în intervalul în care acest act a produs efecte juridice, întrucât reintegrarea sa în funcţie s-a produs în urma declarării, ca neconstituţională, a O.U.G. nr. 37/2009, care a constituit temei pentru emiterea Ordinului nr. 422/2009.
Pârâtul nu a contestat starea de fapt relevată de către reclamant, ci a arătat că reclamantul nu are interes în susţinerea primului petit, din moment ce, respectând decizia Curţii Constituţionale nr. 1257/2009, a procedat la reintegrarea în funcţie de conducere a reclamantului.
Instanţa a respins capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 422 din 24 aprilie 2009, reţinând că, în urma publicării în M. Of. a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1257/2009, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile O.U.G. nr. 37/2009, au încetat de drept actele administrative subsecvente emise în temeiul acestui act normativ.
În acest sens, a mai reţinut Curtea de apel că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 414 din 14 aprilie 2010, lipsirea de temei constituţional a actelor normative primare are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contracte de management. actele administrative date în aplicarea celor două ordonanţe de urgenţă).
Sub acelaşi aspect, instanţa a constatat că pârâtul a înţeles să dea eficienţă deciziei Curţii Constituţionale şi a emis Ordinul nr. 961 din 02 iulie 2010, prin care reclamantul a fost reîncadrat pe aceeaşi funcţie de conducere.
Cu alte cuvinte, instanţa a apreciat că, prin anularea ordinului atacat, reclamantul nu obţine niciun folos practic, nefiind necesară o revocare explicită a Ordinului nr. 422/2009, din moment ce acesta şi-a încetat, de drept, efectele, iar reclamantul a fost reîncadrat în funcţia publică deţinută anterior.
În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantului referitoare la acordarea despăgubirilor constând în diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite în calitate de director executiv adjunct şi cele efectiv realizate în intervalul 24 mai 2009-01 iulie 2010, instanţa a reţinut că prejudiciul produs prin emiterea unor acte esenţialmente nelegale trebuie să fie reparat, fiind posibilă antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.
Curtea de apel a apreciat că, fiind eliberat din funcţie printr-un act administrativ emis în baza unei ordonanţe de urgenţă declarată neconstituţională, reclamantul a fost lipsit de drepturile salariale ce fac obiectul litigiului, fiind îndreptăţit la acordarea efectivă a tuturor sumelor de care a beneficiat anterior datei de 24 mai 2009, acesta reprezentând prejudiciul efectiv suferit şi a cărui reparare se impune în virtutea textului art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004, urmare a angajării răspunderii delictuale a pârâtului.
În ceea ce priveşte privarea de proprietate pe care reclamantul a suferit-o, trebuie observat că jurisprudenţa convenţională a decelat trei condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca o privare de proprietate să fie admisibilă: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică şi proporţionalitatea măsurii cu scopul vizat. În prezenta speţă însă, petentul relevă în mod corect că privarea de proprietate nu este admisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiţia legalităţii măsurii, datorită faptului că ordonanţa de urgenţă prin care s-a blocat dreptul de a încasa salariul cuvenit în calitate de director executiv adjunct a fost declarată neconstituţională.
În raport cu soluţia de admitere în parte a cererii, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a obligat pe pârât la plata sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli parţiale de judecată, constând în taxă de timbru, cheltuieli de deplasare şi onorariu avocaţial, cu aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei civile nr. 66 din 2 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond în mod greşit a obligat pe pârât la plata despăgubirilor, care reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, întrucât în perioada respectivă reclamantul a beneficiat de remuneraţie salarială. Susţine recurentul-pârât că soluţia instanţei a fost dată cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii şi a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, conform cărora despăgubirile pot fi acordate numai de la data introducerii acţiunii. Sub acelaşi aspect, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) şi ale art. 261 C. proc. civ., întrucât s-a rezumat la invocarea unor argumente pur teoretice, generale şi abstracte, fără a arăta raţionamentul juridic cu referire la realitatea faptelor şi judecăţile concrete ale speţei, ceea ce este de natură a atrage nulitatea hotărârii pronunţate.
Printr-o a doua critică din recurs, recurentul-pârât susţine că instanţa a acordat reclamantului cheltuieli de judecată exagerate în raport cu valoarea pricini, obiectul acţiunii constând în anularea unui act administrativ şi complexitatea muncii depuse de avocat. În acest sens, recurentul-pârât face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în privinţa art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi a C.E.D.O. în sensul că recuperarea cheltuielilor de judecată se dispune numai în cazul în care acestea au fost efectuate în mod real şi în limita unui cuantum rezonabil, solicitând analizarea soluţiei sub aspectul temeiniciei cheltuielilor constând în onorariu de avocat, taxă de timbru şi cheltuieli de deplasare şi reducerea acestora proporţional cu munca depusă de apărătorul ales şi cu luarea în considerare a faptului că ministerul este o instituţie bugetară.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza, prin prisma criticilor din recurs şi în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Din expunerea anterioară a lucrărilor dosarului, rezultă următoarele:
Anterior intrării în vigoare O.U.G. nr. 37/2009, reclamantul M.C. a ocupat funcţia publică de conducere de director executiv adjunct al D.A.D.R. Maramureş, fiind numit prin Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 611 din 21 martie 2005.
Ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 37/2009, în temeiul dispoziţiilor art. III alin. (1) şi (11) din ordonanţa de urgenţă, ministrul agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale a emis Ordinul nr. 422 din 24 aprilie 2009, prin care reclamantul a fost eliberat din funcţia publică de conducere de director executiv adjunct al D.A.D.R. Maramureş. Totodată, prin Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 635 din 24 mai 2009, reclamantul a fost numit în funcţia publică de execuţie de consilieri I superior 1 în cadrul D.A.D.R. Maramureş.
Ulterior, în urma Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 413 din 14 aprilie 2010 şi nr. 414 din 14 aprilie 2010, a fost emis Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 961 din 2 iulie 2010, prin care reclamantul a fost reintegrat, începând cu data de 2 iulie 2010, în funcţia publică de conducere de director executiv adjunct în cadrul D.A.D.R. Maramureş.
Soluţia instanţei de fond este în acord cu jurisprudenţa constantă şi unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a reţinut că asupra actelor administrative individuale de eliberare din funcţiile publice de conducere, emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 – cum este şi Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 422 din 24 aprilie 2009, contestat în prezenta cauză – se răsfrânge viciul de neconstituţionalitate, constatat de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, al actului normativ cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea căruia aceste acte au fost emise, respectiv O.U.G. nr. 37/2009.
Sub aspectul soluţiei de respingere, ca lipsit de interes, a capătului de cerere privind anularea Ordinului ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 422 din 24 aprilie 2009, soluţia instanţie de fond se vădeşte a fi corectă şi legală, atâta timp cât reclamantul a fost reintegrat în funcţia publică de conducere de director executiv adjunct în cadrul D.A.D.R. Maramureş, prin Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 961 din 2 iulie 2010.
Răspunzând criticilor din recurs, instanţa constată că reclamantul este îndreptăţit la plata despăgubirilor constând în diferenţa dintre drepturile salariale ce i s-ar fi cuvenit pentru funcţia de director executiv adjunct şi cele efectiv realizate în funcţia de execuţie de consilier I superior 1 în cadrul D.A.D.R. Maramureş, în intervalul 24 mai 2009 - 01 iulie 2010. Soluţia pronunţată de instanţa de fond este corectă şi legală, întrucât în intervalul de timp cuprins între data emiterii Ordinului nr. 422 din 24 aprilie 2009, prin care reclamantul a fost eliberat din funcţia publică de conducere, şi data emiterii Ordinului nr. 961 din 2 iulie 2010, reclamantul a încasat drepturile salariale cuvenite funcţiei de execuţie, iar nu drepturile salariale corespunzătoare funcţiei de conducere din care a fost eliberat printr-un act administrativ nelegal (Ordinul nr. 422/2009), afectat de viciul de neconstituţionalitate al actului normativ cu forţă juridică superioară (O.U.G. nr. 37/2009) în temeiul şi în executarea căruia a fost emis.
Mutatis mutandis, corectitudinea soluţiei pronunţate de Curtea de apel îşi găseşte justificarea inclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora funcţionarul public are dreptul la despăgubiri egale cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat în cazul în care i-a încetat raportul de serviciu din motive netemeinice sau nelegale.
Astfel fiind, nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că despăgubirile acordate reclamantului ar constitui o îmbogăţire fără justă cauză sau ar încălca principiului neretroactivităţii legii, în raport cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care dispun cu privire la termenul de prescripţie pentru introducerea cererii de despăgubire în situaţia în care acestea nu sunt solicitate prin acţiunea în anularea actului, ipoteză care nu se constată în prezenta cauză, atâta timp cât reclamantul a solicitat plata diferenţei de drepturi salariale chiar prin cererea de chemare în judecată.
Criticile recurentului-pârât referitoare la încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) şi art. 261 C. proc. civ. sunt lipsite de suport real, în condiţiile în care Curtea de apel a reţinut cu claritate şi în mod corect situaţia de fapt, ce a generat litigiul dedus judecăţii, şi a expus în considerentele hotărârii pronunţate, clar şi concis, toate argumentele de drept care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.
Susţinerile din recurs referitoare la faptul că instanţa a obligat pe pârât la plata unor cheltuieli de judecată exagerate în raport cu valoarea pricini, obiectul acţiunii şi complexitatea muncii depuse de avocat nu pot fi primite. Se constată că, în temeiul art. 276 C. proc. civ., raportat la soluţia de admitere parţială a cererii de chemare în judecată, instanţa de fond, cu just temei, a acordat reclamantului cheltuieli parţiale de judecată. Totodată, faţă de susţinerile din recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că nu există elemente care, în raport cu munca depusă de avocat şi documentele justificative depuse la dosar, să justifice reducerea cheltuielilor de judecată parţiale acordate de Curtea de apel, acestea fiind în mod real efectuate de reclamant şi având un caracter rezonabil.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva sentinţei civile nr. 66 din 2 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5993/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 6013/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
