ICCJ. Decizia nr. 6020/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6020/2011
Dosar nr. 9660/2/2010
Şedinţa publică de la 13 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond, ce formează obiectul recursului
Prin sentinţa civilă nr. 1031 din 11 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
- a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, excepţie invocată de pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, reţinând, în esenţă, că măsura de diminuare temporară a salariului a fost dispusă prin Ordinul nr. 6669 din 20 iulie 2010 al vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale a Vămilor, în aplicarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010, act care nu a fost comunicat funcţionarului public, aşa cum impun dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, astfel că nu se impunea parcurgerea procedurii prealabile;
- a respins acţiunea formulată de către reclamantul A.M., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată se invocă, pe de o parte, conflictul cu unele norme constituţionale a măsurii de restrângere a exerciţiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituţie, iar, pe de altă parte, se invocă neconcordanţa cu anumite acte internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte a legii interne, solicitându-se să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, reglementărilor internaţionale mai favorabile. Reclamantul invocă, în principal, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi art. 17, art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declaraţia Universală a Dreptului Omului şi art. 1 pct. 2 şi 4 şi art. 4 din Carta Socială Europeană.
A reţinut instanţa că reclamantul era salarizat conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar, a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, potrivit căruia „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.
În ceea ce priveşte invocarea de către reclamant a încălcării dispoziţiilor constituţionale, instanţa a reţinut că stabilirea concordanţei între dispoziţiile unei legi şi Constituţie intră în atribuţiile exclusive ale Curţii Constituţionale, iar, prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constituţională a statuat că este constituţională, inclusiv în raport cu prevederile invocate de reclamant, măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
A reţinut instanţa şi că, în cauză, nu se constată încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului. În acest sens, Curtea de apel a reţinut că, în lumina jurisprudenţei C.E.D.O., salariul, în principiu, este o valoare patrimonială, care intră în câmpul de aplicare al dispoziţiilor respectiv, iar diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde unei exproprieri (privări de proprietate) şi nici unei măsuri de reglementare a folosinţei bunurilor. În raport cu jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Aizpurua Ortiz şi alţii împotriva Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), a apreciat instanţa că reducerea salariilor nu este tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 din Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţie. Totodată, Curtea de apel a reţinut şi că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. (cauza Lelas împotriva Croaţiei, Hotărârea din 20 mai 2010, par.58; cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007, par. 94), Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, ceea ce nu este valabil în cazul de faţă, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
În cauza de faţă trebuie avut în vedere că nu se pune în discuţie o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară a exerciţiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar, în contextul în care Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăţilor financiare ale Statului, ipoteză în care C.E.D.O. a reţinut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi in materie de legislaţie socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par. 23 şi cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 45).
În concluzie, Curtea a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Protocol adiţional nr. 1 la Convenţie.
Faţă de susţinerile din cererea de chemare în judecată, Curtea de apel a reţinut că reclamantul nu a adus argumente în sensul că drepturile fundamentale garantate de art. 17, art. 23 pct. 3 şi art. 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, similare celor reglementate prin art. 41, art. 44 şi art. 47 din Constituţie, ar avea un conţinut mai favorabil decât reglementarea internă sau ar împiedica restrângerea adusă dreptului la salariu, în condiţiile art. 53 din Constituţie.
Totodată, raportat la susţinerile reclamantului întemeiate pe dispoziţiile din Carta socială europeană revizuită, adoptată în 1996 şi ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, instanţa a avut în vedere prevederile art. G din Partea a V-a Cartei, conform cărora „Drepturile şi principiile enunţate în partea I, atunci când vor fi efectiv aplicate, şi exercitarea efectivă a acestor drepturi şi principii, aşa cum este prevăzut în partea a II-a, nu vor putea face obiectul unor restricţii sau limitări nespecificate în părţile I şi a II-a, cu excepţia celor prescrise prin lege şi care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea naţională, sănătatea publică sau bunele moravuri”.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel, a declarat recurs reclamantul A.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin criticile din recurs, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu a fost privat de dreptul de folosinţă al bunului său reprezentat de procentul de 25% din salariu, întrucât măsura de reducere a salariului reprezintă o expropriere formală, atâta timp cât nu este amânată plata sumei respective, ci aceasta nu va mai fi plătită niciodată.
Recurentul-reclamant susţine, în esenţă, şi că, prin măsura contestată, se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului. În motivarea încălcării dispoziţiilor citate, se arată că salariul reprezintă un bun în sensul dispoziţiilor menţionate, aşa cum a reţinut C.E.D.O. în cauza Mureşan împotriva României, Hotărârea din 15 iunie 2010, că există o ingerinţă a autorităţii publice constând în privarea de 25% din salariu şi că, întrucât Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate, reprezintă o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul garantat de prevederile din Convenţie. În acest sens, recurentul invocă şi jurisprudenţa C.E.D.O. în cauza Gasus Dosier - und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, par. 46-47 şi 55.
Mai susţine recurentul-reclamant că, prin măsura de reducere a salariului cu 25%, este obligat să presteze activitate fără a fi remunerat, fapt interzis de Convenţia nr. 29/1930 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind munca forţată sau obligatorie, ratificată de prin Decretul nr. 213/1957 şi de Convenţia nr. 105/1997 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind abolirea muncii forţate, ratificată prin Legea nr. 140/1998.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza, prin prisma criticilor din recurs, precum şi în raport cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
În esenţă, prin criticile din recurs, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond, în mod greşit a apreciat că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% dispusă prin Legea nr. 118/2010 nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, invocând, sub acest aspect, şi numai în faţa instanţei de recurs nerespectarea interdicţiei referitoare la munca forţată statuată în Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ratificate de România.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a realizat, prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, în mod corect instanţa a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noţiunii de „interes patrimonial”, în sensul autonom al noţiunii consacrate de art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, conform căruia:
„Art. 1. – Protecţia proprietăţii
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Totodată, este adevărat că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., atât cea invocată de recurent, cauza Gasus Dosier - und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, par. 55, cât şi în jurisprudenţa mai recentă reprezentată de hotărâri pronunţate în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza Popescu şi Toader împotriva României, Hotărârea din 8 martie 2007, par. 35, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 618 din 22 august 2008):
„[…] art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului alineat şi care îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, menţionată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuşi de reguli lipsite de legătură între ele. A doua şi a treia se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele [a se vedea, în special, James şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37, care reiterează în parte principiile enunţate de Curte în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, § 61; a se vedea şi Broniowski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, § 134, C.E.D.O. 2004-V, şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, § 157, C.E.D.O. 2006-]”.
Într-adevăr, Legea nr. 118/2010 constituie o ingerinţă a statului în privinţa interesului patrimonial al reclamantului de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Pentru ca această ingerinţă să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat.
În cauză, ingerinţa este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Totodată, ingerinţa ce decurge din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 urmăreşte un scop legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situaţia de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Cu privire la raportul de proporţionalitate, Înalta Curte reţine că există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) şi scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) şi că există un echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului (aceeaşi fiind şi opinia exprimată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1155/2011 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).
În acelaşi sens, în mod just, instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că C.E.D.O. a reţinut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi în materie de legislaţie socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par. 23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 45).
Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere şi cele reţinute de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privinţa salariului vizează numai sumele certe, lichide şi exigibile. […] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Maggio şi alţii împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudenţa sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietăţii”.
Criticile din recurs referitoare la faptul că diminuarea drepturilor salariale, ca urmare a adoptării şi aplicării Legii nr. 118/2010, reprezintă o încălcare a celor statuate cu privire la abolirea muncii forţate prin Convenţia nr. 29/1930 şi Convenţia nr. 105/1997 ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ratificate de România, sunt lipsite de suport, atâta timp cât măsura contestată nu se circumscrie noţiunii de „muncă forţată sau obligatorie”, în sensul de „orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie” (art. 2 pct. 1 din Convenţia nr. 29/1930).
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.M. împotriva sentinţei civile nr. 1031 din 11 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6018/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6021/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
