ICCJ. Decizia nr. 628/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 628/2011
Dosar nr. 230/54/2010
Şedinţa publică din 3 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 629 din 07 octombrie 2009, Tribunalul Olt a respins acţiunea formulată de reclamanţii N.I. şi N.R., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prematur formulată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin Decizia 923 din 6 aprilie 2009 emisă de Vicepreşedintele Autorităţii Naţionale Pentru Restituirea Proprietăţilor s-a validat hotărârea nr. 3407 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii 9/1998 din cadrul Prefecturii mun. Bucureşti, conform sentinţei civile nr. 477 din 5 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Olt şi s-a dispus acordarea reclamanţilor cu titlu de compensaţii a sumei de 255.680,59 lei.
Având în vedere că acţiunea reclamanţilor a fost introdusă la data 10 iunie 2009, anterior împlinirii termenului de plată de 1 an prevăzut de legiuitor, tribunalul a respins acţiunea reclamanţilor, ca fiind prematur formulată.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii N.I. şi N.R., criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
Prin Decizia nr. 5060 din 2 decembrie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis recursul declarat de reclamanţii N.I. şi N.R., împotriva sentinţei nr. 629 din data de 07 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Olt, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa nr. 199 din 7 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis în parte acţiunea precizată la data de 24.02.2010 formulată de reclamanţii N.I. şi N.R., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor cota de 40% (reprezentând prima tranşă) din suma totală de 255.680,59 lei reprezentând compensaţii stabilite în favoarea acestora prin Hotărârea nr. 3407 din 04 aprilie 2007 a Comisiei Mun. Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, validată prin Decizia nr. 923 din 06 aprilie 2009 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Totodată, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei totale reprezentând compensaţii reactualizată cu rata inflaţiei de la data de 04 aprilie 2007 şi până la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinu în esenţă , că acţiunea reclamanţilor este întemeiată numai în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata cotei de 40% aferentă primei tranşe, din suma totală de 255.680,59 lei, deoarece numai aceasta se află în interiorul perioadei de un an de la data emiterii deciziei de validare nr. 923 din 06 aprilie 2009 de către Vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a doua tranşă urmând a fi plătibilă în anul următor achitării primei tranşe.
In ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de plată a sumei totale compensate reactualizată cu rata inflaţiei de la data de 04 iunie 2007 şi până la data plăţii efective, instanţa de fond a apreciat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că singura actualizare prevăzută de actele normative care reglementează domeniul este cea referitore la plata celei de-a doua tranşe iar dreptul comun în materia executării obligaţiilor nu este aplicabil în materie având în vedere caracterul special al acestui domeniu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând cu prioritate excepţia de necompetenţă materială invocată în cauză, în condiţiile art. 158 alin. (1) C. proc. civ. şi constatând că necompetenţă este de ordine publică, conform art. 159 C. proc. civ., va admite excepţia şi va trimite cauza instanţei competente a soluţiona fondul litigiului - Tribunalul Olt.
In conformitate cu dispoziţiile art. 158 alin. (1) C. proc. civ. când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent, iar potrivit dispoziţiilor art. 159 pct. 2 C. proc. civ. necompetenţă este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Obiectul prezentului litigiu este reprezentat de obligarea pârâtei la plata unei sume de bani cuvenită reclamanţilor cu titlu de compensaţii în baza deciziei nr. 923 din 6 aprilie 2009 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9 /1998.
Având în vedere dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că potrivit art.7 alin 4 din Legea nr. 9 /1998 "hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate , în termen de 30 de zile de la comunicare la secţia de contencios administrative şi fiscal a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul,,.
Deci, cu alte cuvinte, Legea nr. 9/1998, ca lege specială prin care se conferă competenţa în soluţionarea litigiilor de natură administrativă, privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietate statului bulgar în urma aplicării tratatului dintre România şi Bulgaria, derogă de la reglementarea generală a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, lege cu caracter general în materia contenciosului administrativ.
Nu există nici o îndoială că, întotdeauna, competenţa materială a instanţei de judecată este reglementată de norme imperative.
În litigiul de faţă suntem în prezenţa unei acţiuni privind acordarea unor despăgubiri, având drept temei juridic Legea nr. 9/1998.
Altfel spus, trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 9/1998.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze pricina, în primă instanţă este Tribunalul Olt, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 199 din 7 aprilie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza la Tribunalul Olt, secţia contencios administrativ şi fiscal, spre competentă soluţionare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 62/2011. Contencios. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 630/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
