ICCJ. Decizia nr. 660/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 660/2011
Dosar nr. 7621/2/2009
Şedinţa publică din 4 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa nr. 393 din 20 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta T.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, prin care solicita recunoaşterea dreptului său asupra suplimentelor salariale, corespunzătoare postului şi treptei de salarizare, astfel cum sunt prevăzute în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, cuantificarea celor două suplimente, prin stabilirea unor procente aplicate salariului de bază, respectiv 25% pentru fiecare dintre acestea, şi obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, aferente perioadei 01 ianuarie 2004-19 noiembrie 2008, actualizate cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, pentru a fi posibilă calcularea celor două sporuri solicitate de reclamantă, ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici, este necesară existenţa unor dispoziţii legale în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, care prevede respectivele sporuri, atribuţie ce revine puterii legiuitoare, căreia instanţele judecătoreşti nu se pot substitui.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta, reiterând argumentele invocate în faţa instanţei de fond.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Într-adevăr, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 (art. 29, în forma iniţială a legii), republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Acelaşi articol prevede, la alin. (3), că salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.
Prin art. 3 din OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare, s-a prevăzut că „Gestiunea sistemului de salarizare a funcţionarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare şi în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii".
Or, în raport cu aceste din urmă dispoziţii legale şi în lipsa unui act normativ privind salarizarea unitară a funcţionarilor publici, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu există bază legală pentru cuantificarea şi acordarea suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, pentru perioada menţionată de recurenta-reclamantă.
Într-adevăr, pentru a fi posibilă calcularea acestor două componente ale salariului funcţionarilor publici, este necesară fie adoptarea unui act normativ cu forţă juridică de lege, fie adoptarea de către Guvern a unei hotărâri emise în executarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999, ceea ce, în speţă, pentru perioada pentru care recurenta-reclamantă solicită acordarea drepturilor, nu s-a întâmplat.
Aşadar, în condiţiile în care nu este, încă, reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază, suntem în prezenţa unui drept virtual iar acordarea acestor drepturi băneşti ar însemna obligarea autorităţii ori a instituţiei publice angajatoare la plata unor sume imposibil de calculat şi, în consecinţă, pronunţarea unei hotărâri nesusceptibile de executare.
Totodată, aşa cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului în interesul legii, în situaţia neacordării acestor sporuri nu se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care obligă statele părţi să adopte măsuri pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate, întrucât, în speţă, nu ne aflăm în prezenţa unui „bun", în sensul definit de Convenţie.
De asemenea, nu se poate vorbi nici de existenţa unei „speranţe legitime" a recurentei-reclamante, în sensul avut în vedere în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, atunci când interesul patrimonial aparţine categoriei juridice „creanţă", nu poate fi considerat „valoare patrimonială" şi implicit „speranţă legitimă" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, cum ar fi, de exemplu, o dispoziţie legală sau dacă existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Kopecky c/a Slovacia - 2004, paragrafele 35 şi 48-52; Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii c/a Belgia - 1995, paragraful 31; Draonc/a Franţa - 2005, paragrafele 65-70; Maurice c/a Franţa - 2005, paragrafele 63-70).
Drepturile salariale pretinse de recurenta-reclamantă nu au, însă, o suficientă bază în dreptul intern, în absenţa criteriilor legale de cuantificare a acestora.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva sentinţei nr. 393 din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 655/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 662/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
