ICCJ. Decizia nr. 738/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 738/2011
Dosar nr. 6298/2/2009
Şedinţa publică din 9 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 913 din 19 februarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a admis acţiunea principală formulată de G.D., ş.a., în contradictoriu cu pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice; a anulat Ordinul nr. 1472/2009 şi Decizia nr. 95/2009 emise de pârât şi a respins cererea de chemare în garanţie ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei de interes, instanţa a constatat că reclamanţii justifică un interes, ca şi condiţie de exercitare a acţiunii, dovedind un folos practic direct rezultat din eventualitatea admiterii acesteia, argumentul prezentat de pârât în susţinerea excepţiei nefiind nici susţinut probatoriu, nici cu relevanţă juridică, astfel că a respins excepţia invocată.
Pe fondul cauzei, instanţa a apreciat că acţiunea este întemeiată în parte, în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie şi Justiţie şi a adresei nr. 293378 din 18 iunie 2009 a Ministrului Finanţelor Publice.
S-a reţinut că prin ordinul atacat s-a dispus, începand cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care se dispusese plata lunară către procurori a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%.
S-a mai reţinut că au fost avute în vedere la emiterea ordinului contestat, astfel cum rezultă din preambulul acestuia, disp. art. 1 alin. (1) din OUG nr. 71/2009, potrivit cărora plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: în anul 2010 se plăteşte 34% din valoarea titlului executoriu, iar în anii 2011 şi 2012 se plăteşte câte 33% din valoarea titlului executoriu, aceste dispoziţii fiind aplicabile, conform art. 3 din ordonanţă şi pentru plăţile restante la sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidenţa prevederilor OUG nr. 75/2008.
Instanţa a constatat că prevederile legale sus menţionate nu pot fi invocate ca temei al suspendării plăţii sporului de 50%, întrucât ele reglementează plata sumelor prevăzute în titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătoreşti şi nu plata lunară a drepturilor salariale cuvenite procurorilor şi judecătorilor.
S-a apreciat că nu se poate considera că, începând cu data de 01 martie 2009, plata acestui spor, dispusă prin ordinul nr. 526 din 03 martie 2009, s-a facut în baza unor hotărâri judecătoreşti obţinute de reclamanţi, ci a avut ca temei dispoziţiile legale care reglementează acest spor, respectiv disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996.
În consecinţă, instanţa de fond a constatat că obligaţia pârâtului de plată lunară a acestui spor este stabilită de prevederile legale sus menţionate şi nu prin hotărâri judecătoresti, astfel încât OUG nr. 71/2009 nu este incidentă cu privire la drepturile salariale solicitate de reclamanţi.
De asemenea, instanţa a constatat că ordinul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că la emiterea ordinului contestat nu a fost avut în vedere niciunul din cazurile prevăzute de această lege, care să justifice diminuarea drepturilor salariale ca urmare a suspendării acordării unuia dintre sporurile reglementate de lege, ci a fost avut în vedere un act normativ care nu este incident cu privire la plata sporului în litigiu, având, aşa cum s-a arătat, un alt domeniu de aplicare.
În raport de aceste considerente, instanţa a apreciat că Ordinul nr. 1472/2009 reprezintă pentru reclamanţi un act administrativ vătămător în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, fiind emis cu încălcarea dispoziţiilor legale anterior menţionate şi producând vătămarea dreptului reclamanţilor recunoscut de lege de a obţine lunar veniturile salariale în integralitate, cu toate sporurile care sunt prevăzute de actele normative în vigoare.
Pentru aceleaşi argumente, apărând ca nelegală şi Decizia nr. 95 din 02 iulie 2009 dată în transpunerea Ordinului susmenţionat şi având acelaşi conţinut (aspect necontestat de pârât), instanţa a dispus şi anularea acesteia, văzând dispoziţiile art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004.
Referitor la cererea de chemare în garanţie, s-a reţinut că este neîntemeiată, în raport de dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., constatându-se că prin această cerere s-a solicitat ca Ministerul Finanţelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, solicitare care are un alt obiect decât garantarea sau despăgubirea la care se referă textul de lege menţionat, astfel încât cererea a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivle de recurs formulate, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie critică sentinţa civilă, invocând prevederile art. 304 pct. 4, pct. 5, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 3041 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea cererii de anulare ca nefondată, respectiv admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum a fost formulată.
În raport cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator şi interpretarea corectă a stării de fapt şi de drept.
Având în vedere că reclamanţii - procurori au solicitat anularea Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar reclamanţii - personal auxiliar de specialitate şi conex au solicitat anularea Deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului Şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi în raport de pronunţarea instanţei de fond prin care a fost admisă acţiunea în contradictoriu doar cu pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi au fost anulate "Ordinul nr. 1472/2009 şi Decizia nr. 95/2009 emise de pârât", în condiţiile în care Decizia nr. 95 din 02 iulie 2009 a fost emisă de Procurorul Şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi nu de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurentul-pârât invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi solicită introducerea în cauză a Procurorului Şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.
Arată recurentul că în aceste condiţii este evident că Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu îi poate fi opozabil capătul de cerere formulat de reclamanţii - personal auxiliar de specialitate, privitor la anularea Deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului Şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, iar instanţa de fond în mod greşit a reţinut că aceasta a fost emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de cele expuse, recurentul solicită:
- admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi respingerea acţiunii reclamanţilor - personal auxiliar de specialitate şi conex faţă de acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;
- introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Procurorului Şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în raport de cererea acestora;
- pe fond, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, cu indicaţia expresă - conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. - de citare şi introducere în cauză în calitate de pârât a Procurorului Şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.
Totodată, recurentul-pârât invocă excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii de către reclamanţii - procurori, având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 196 din 19 octombrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 922/35/2009 al Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus deja în mod irevocabil anularea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii nu mai justifică o vătămare a drepturilor şi intereselor lor.
Sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că instanţa de fond a dispus în mod nelegal anularea ordinului atacat, depăşind astfel atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate şi conex, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Recurentul-pârât mai arată că instanţa de fond a reţinut în mod netemeinic şi nelegal că ordinul contestat are caracter retroactiv, deoarece drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 au fost scadente în cursul lunii iulie 2009, mai precis la data de 13 iulie 2009, deci după data emiterii ordinului atacat, iar, în speţă, noţiunea de activitate a actului administrativ trebuie raportată la data de scadenţă a drepturilor băneşti.
Se mai arată în motivele de recurs formulate că ordinul supus controlului de legalitate prin prezenta acţiune a fost emis în urma adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a Ordonanţei OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Apreciază recurentul-pârât că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanţelor Publice cu această destinaţie, Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul vizat şi de a executa dispoziţiile Ordinului nr. 526/2009, aşa încât în aceste condiţii nu se poate reţine că emiterea ordinului atacat reprezintă un exces de putere din partea autorităţii emitente.
Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că în mod greşit instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din ordonanţa de urgenţă, instanţa de fond a adăugat la lege, deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului.
Prin urmare, Ministerul Public nu a refuzat executarea titlurilor judecătoreşti, ci numai a încadrat executarea acestora în prevederile legii.
Se mai arată de către recurent că instanţa de fond a recunoscut că plata acestui spor este efectul executării unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi totuşi în mod contradictoriu a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile OG nr. 71/2009, că plata pentru viitor a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică a fost generată tot de existenţa unor hotărâri judecătoreşti şi că pronunţându-se astfel, instanţa de fond nu a făcut altceva decât să adauge la lege, prin schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actelor normative incidente, hotărârea adoptată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Concluzionează recurentul că, atâta timp cât OUG nr. 71/2009 se află în vigoare, este de netăgăduit faptul că orice fel de măsură de executare nu mai poate fi exercitată, că anularea ordinului dedus judecăţii reprezintă o ingerinţă gravă a instanţei judecătoreşti în atribuţiile puterii legiuitoare şi executive şi, în consecinţă, o încălcare a dispoziţiilor constituţionale privind separaţia între puterile statului.
Mai susţine recurentul-pârât că anularea ordinului atacat este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.
Recurentul apreciază că instanţa de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, în situaţia în care a admis acţiunea reclamanţilor G.D. ş.a., reţinând în mod greşit că dispoziţiile art. 60-63 C. proc. civ. nu au aplicabilitate în speţă.
Se arată că în cazul de faţă, obligaţia de garanţie între instituţia pârâtă şi cea chemată în garanţie de către aceasta există în temeiul art. 131 pct. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată - privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanţelor şi parchetelor este finanţată de la bugetul de stat, că rolul Ministerului Finanţelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, de proiectele de rectificare a acestor bugete şi de a dispune măsuri pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare naţionale, respectiv de a monitoriza execuţia bugetară.
Având în vedere dispoziţiile legale anterior menţionate rezultă că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite, a fost în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata sporului solicitat pentru perioada supusă controlului judecătoresc.
Pentru aceste motive şi având în vedere cele dispuse de instanţă, era necesară obligarea Ministerului Finanţelor Publice să vireze Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sumele acordate de instanţă prin hotărâre.
În concluzie, recurentul arată că cererea de chemare în garanţie are interes, fiind îndeplinite condiţiile cerute de legea procesuală, prin interes înţelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă, că interesul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este născut şi actual, personal şi direct, legitim, juridic şi solicită admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, aşa cum a fost formulată.
Analizând cu prioritate excepţia lipsei de obiect a acţiunii, invocată de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că această excepţie este neîntemeiată, întrucât legalitatea actelor contestate se verifică în raport cu data emiterii lor şi se analizează vătămarea invocată de către reclamanţi a drepturilor şi intereselor lor legitime pentru perioada în care actele respective s-au aflat în vigoare şi în raport cu efectele juridice pe care le-au produs.
Astfel fiind, adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, act normativ care produce efecte juridice numai pentru viitor, ori anularea actului administrativ ulterior introducerii cererii, nu sunt de natură a lipsi de obiect acţiunea reclamanţilor.
Sub acest aspect, instanţa reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât şi existenţa vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare (A se vedea Decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 106).
Pentru aceleaşi argumente, instanţa reţine că este neîntemeiată şi excepţia lipsei de interes invocată de recurentul-pârât Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece reclamanţii justifică un interes legitim actual, prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată pentru perioada în care actele contestate şi-au produs efectele juridice.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nefundat, pentru considerentele în continuare arătate.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond nu a pronunţat hotărârea atacată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că este neîntemeiată susţinerea din recurs în sensul că instanţa a adăugat la prevederile OUG nr. 71/2009.
Înalta Curte reţine că aprecierile instanţei de fond sunt temeinice şi legale, întrucât OUG nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speţă hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligaţia de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanţilor în sensul prevederilor ordonanţei de urgenţă, ci un drept al reclamanţilor la acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că în mod greşit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009 şi că instanţa de fond a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii şi a adăugat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din respectiva ordonanţă de urgenţă.
Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul că în prezenţa dispoziţiilor OUG nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică. Reiterând argumentele reţinute anterior, instanţa de control judiciar apreciază că dreptul reclamanţilor la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătoreşti, nu se circumscrie cadrului instituit prin OUG nr. 71/2009, aplicabil numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti devenite executorii prin care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani determinată.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.., Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actul contestat are caracter retroactiv şi contravine dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata salariului.
Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009 a Procurorului şef al DIICOT, reţinând că prin actele atacate s-a dispus în mod retroactiv, la data de 7 iulie 2009, cu încălcarea principiului neretroactivităţii, asupra sporurilor cuvenite reclamanţilor pentru luna iunie, data de 10 iulie fiind numai data plăţii efective a salariului şi nu data naşterii dreptului reclamanţilor la plata salariului aferent lunii iunie.
Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actele contestate au caracter retroactiv şi contravin dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata drepturilor salariale, atâta timp cât motivele invocate de autorităţile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.
Astfel, este de necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul – General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009 a Procurorului şef al DIICOT, atâta timp cât actele au fost emise în cursul lunii iulie şi dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
În acelaşi sens, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul şi Decizia contestate trebuia să fie elaborate şi emise cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.
Înalta Curte apreciază că prin emiterea celor două acte administrative cu nesocotirea principiului neretroactivităţii se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care a fost consacrat în jurisprudenţa CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea celor două acte administrative atacate cu încălcarea principiului neretroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autorităţile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a reţinut că obligaţia pârâtului de plată lunară a sporului solicitat este stabilită de prevederile legale menţionate şi nu prin hotărâri judecatoreşti, astfel încât OUG nr. 71/2009 nu este incidentă cu privire la drepturile salariale solicitate de reclamanţi şi că ordinul atacat a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege.
Se apreciază că susţinerea recurentului în sensul că anularea ordinului atacat este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanţă, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii sale şi nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.
Astfel fiind, în mod corect a reţinut instanţa de fond că ordinul atacat a fost emis şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autorităţile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.
Se apreciază, totodată, că în mod corect a reţinut instanţa de fond că, pentru aceleaşi argumente, apare ca nelegală şi Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 emisă de Ministerul Public – DIICOT, dată în transpunerea Ordinului susmenţionat.
Înalta Curte constată că este corectă soluţia instanţei de fond şi în ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, în raport de dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine existenţa în sarcina acestei instituţii a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii.
În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros" şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţia de a adopta legi.
Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuţiile ce revin ministerului în privinţa elaborării bugetului de stat sunt detaliate şi în actele normative de organizare şi funcţionare a ministerului (HG nr. 34/2009).
În consecinţă, Ministerul Finanţelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.
În aceste condiţii, Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţia de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat şi nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
De altfel, prin OG nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.
În consecinţă, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice se vădeşte a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin ministerului chemat în garanţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 913 din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 735/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 76/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
