ICCJ. Decizia nr. 1/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1/2012
Dosar nr. 1345/175/2008
Şedinţa publică de la 10 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 53 din 22 februarie 2011 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia tardivităţii acţiunii ridicată de pârâta E.R. din Ardeal şi pe cale de consecinţă a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii N.E., N.I. şi M.M. în contradictoriu cu pârâţii E.R. din Ardeal, Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut cultelor Religioase din România şi Consiliul Local al Municipiului Aiud prin primar, ca tardiv formulată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză:
- să se constate că pârâta E.R. din Ardeal nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire pentru imobilul înscris în CF Aiud;
- să se constate nulitatea parţială a deciziei nr. 391/2004 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România cu privire la imobilul înscris în C.F. Aiud, cu consecinţa anulării încheierii de înscriere în C.F. a titlului Eparhiei Reformate şi revenirea la situaţia anterioară de C.F.;
- să se constate că reclamanţii au calitatea de chiriaşi ai acestui imobil, anterior retrocedării şi să fie obligat pârâtul Consiliul local Aiud să încheiere cu reclamanţii contract de vânzare cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu;
- să se dispună întabularea în C.F. a dreptului de proprietate al reclamantei.
Prin întâmpinare pârâta E.R. din Ardeal a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamantă. S-a susţinut că acţiunea reclamantei este tardiv formulată în raport de prevederile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 şi art. 7 alin. (7) din Legea 554/2007, decizia nr. 391/2004 fiind comunicată reclamanţilor de către Primăria Aiud în anul 2004.
Analizând această excepţie instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. 94/2000 modificată prin Legea 501/2002 „Deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei raza teritorială este situat imobilul solicitat în termen de 30 zile de la comunicare a acestora”.
Având în vedere că în cauză nu este obligatorie procedura prealabilă, termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea 554/2004 curge de la data luării la cunoştinţă de către reclamanţi a actului atacat. În speţă reclamanţii au luat cunoştinţă de acest act administrativ prin adresa nr. 2372 din 17 februarie 2005 când au fost înştiinţaţi de Primăria Aiud de predarea imobilului către pârâta E.R. din Ardeal, însă au formulat acţiunea introductivă la instanţă în data de 25 aprilie 2008.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanţii N.E. şi N.I. au declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând, în esenţă, următoarele:
Instanţa a interpretat greşit faptul că reclamanţii ar fi cunoscut despre existenţa deciziei nr. 391/2004 emisă de către Comisia Specială de retrocedare a bunurilor care au aparţinut Cultelor religioase din România urmare unei adrese comunicate de către Primăria Aiud, prin care se susţine că au fost informaţi despre retrocedare.
Din cuprinsul adresei nu rezultă faptul că li s-a comunicat decizia care face obiectul acestui dosar, situaţie care nu conduce la ideea că au cunoscut decizia în cauză.
Nu le-a fost comunicată niciodată aceasta decizie, ceea ce face să nu îi plaseze în afara termenul de 6 luni pentru atacarea deciziei.
Reclamanţii sunt terţe persoane faţă de tot ce s-a întâmplat cu acest imobil şi actele emise de comisii, şi nu pot fi criticaţi pentru faptul că nu au respectat anumite termene, atâta timp cât nimeni nu le-a făcut cunoscută existenţa acestor acte.
Pentru a putea fi sancţionaţi trebuiau să fie încunoştinţaţi despre existenta lor şi abia atunci sancţionaţi pentru nerespectarea unor termene, diferite în funcţie de momentul emiterii lor, deoarece la acel moment imobilul era restituit de autorităţile locale.
Instanţa nu s-a pronunţat cu privire la capetele de acţiune care nu sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ.
Singurul lucru asupra căruia s-a pronunţat instanţa este cererea cu privire la decizia de restituire şi, în rest, celelalte capete de acţiune nu au fost soluţionate.
În ipoteza în care se apreciază că prin hotărârea instanţei de fond au fost soluţionate şi celelalte capete de cerere, atunci în privinţa acestora hotărârea recurată a fost pronunţată de către o instanţă necompetentă.
Recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Decizia nr. 391 din 20 septembrie 2004 a Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, reprezintă un act administrativ de autoritate supus cenzurii instanţelor de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004, astfel cum a statuat Tribunalul Alba, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 737/2010.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, învestită cu judecarea cauzei, în mod legal a respins ca tardivă acţiunea formulată de reclamanţii E.N. şi I.N., prin sentinţa civilă nr. 53 din 22 februarie 2011.
În raport de Decizia nr. 391 din 20 septembrie 2004, reclamanţii din prezenta cauză sunt terţi, acestora asigurându-li-se dreptul de a contesta în justiţie actul infralegislativ în discuţie, în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Termenul în care se pot adresa instanţei de contencios administrativ nu curge, cum susţin aceştia în recurs, de la data comunicării deciziei, ci de la data luării la cunoştinţă despre existenţa deciziei, regulă ce se degajă neechivoc din prevederile art. 11 alin. (2) ale actului normativ precitat.
Or, aşa cum bine a reţinut prima instanţă, reclamanţii au aflat despre existenţa deciziei din adresa nr. 2372 din 17 februarie 2005, a Primăriei Municipiului Aiud. Chiar dacă nu s-a indicat în mod expres numărul deciziei, reclamanţii au fost încunoştinţaţi că imobilul în care locuiau în calitate de chiriaşi, a fost retrocedat Eparhiei Reformate din Ardeal, măsură administrativă care reprezintă conţinutul deciziei atacate de către aceştia, în privinţa acelui imobil.
Prin urmare, exigenţa legală a „luării la cunoştinţă” din art. 11 alin. (2) al Legii nr. 554/2004, a fost satisfăcută, la data remiterii efective a adresei Primăriei Municipiului Aiud, de la acel moment curgând termenul de 6 luni în care Decizia 391 din 20 septembrie 2004 putea fi contestată în justiţie. Cum reclamanţii au formulat acţiunea la 25 aprilie 2008, când a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Aiud, rezultă că cererea de chemare în judecată, în privinţa capătului de cerere, prin care se urmărea desfiinţarea actului infralegislativ în discuţie, este tardivă, astfel că în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond.
Nu pot fi primite nici criticile dezvoltate la pct. 2 din recursul reclamanţilor.
Curtea de Apel Alba Iulia a fost învestită prin decizia civilă nr. 737 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Alba doar cu cererea de anulare a Deciziei nr. 391 din 20 septembrie 2004 a Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, iar nu şi cu celelalte capete de cerere din acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Aiud sub nr. 1345/175/2008, astfel că nu se impunea ca instanţa de contencios administrativ să se pronunţe şi asupra acestora.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamanţilor N.E. şi N.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de N.E. şi N.I. împotriva sentinţei civile nr. 53 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 75/2012. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 107/2012. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
