ICCJ. Decizia nr. 107/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 107/2012
Dosar nr. 12331/2/2010
Ședinţa publică de la 13 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta C.N.U. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea deciziei de impunere nr. 296 din 25 noiembrie 2010 emisă de către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Activitatea de Inspecţie Fiscală din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală prin Raportul de Inspecţie Fiscală nr. 38364 din 24 noiembrie 2010.
În motivarea acţiunii, reclamanta a precizat că, prin decizia contestată, au fost stabilite obligaţii de plată reprezentând taxa pe activitatea de prospecţiuni, explorare, exploatare a resurselor minerale pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 30 iunie 2010, majorările de întârziere calculate la taxă pe activitatea de prospecţiuni, explorare, exploatare a resurselor minerale pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 18 noiembrie 2010, redevenţele miniere pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 30 iunie 2010 şi majorările de întârziere la redevenţe miniere pentru perioada 21 august 2008 - 18 noiembrie 2010.
Societatea reclamantă a susţinut faptul că O.U.G. nr. 101/2007, deşi a fost publicată în M. Of. în anul 2007, nu are aplicabilitate decât de la apariţia Legii de aprobare a acestei ordonanţe nr. 262/2009, astfel încât aplicarea retroactivă a legii nu este permisă, întrucât legea de aprobare a prevederilor O.U.G. nr. 101/2007 stabileşte în cadrul art. II că taxele şi redevenţele instituite de O.U.G. nr. 101/2007 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Mai mult decât atât, a susţinut reclamanta, autoritatea competentă nu a notificat-o niciodată cu privire la vreo eventuală eroare privind cuantumul plăţilor efectuate către aceasta, deşi avea competenţa de a o verifica şi de a-i impune un anumit comportament.
Reclamanta a mai arătat că, în calitate de titular al Licenţelor nr. 351, 478, 479/1999 intrate în vigoare la 24 aprilie 2000, a respectat menţiunile din licenţe cu privire la taxa pe activitate minieră şi redevenţa minieră, prevederile art. 45 (1) din Legea minelor nr. 85/2003 cu modificările si completările ulterioare, reglementările emise în sprijinul aplicării Legii minelor, respectiv Ordinul A.N.R.M. nr. 74/2004 pentru aprobarea Instrucţiunilor tehnice privind modul de raportare şi de calcul al valorii producţiei şi redevenţei miniere datorate de către titularii actelor de dare în administrare sau de concesiune, precum şi prevederile art. 1 pct. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 101/2007, iar la intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2009, compania reclamantă a procedat la încheierea actelor adiţionale, calcularea şi virarea taxei miniere şi a redevenţei miniere, potrivit O.U.G nr. 101/2007.
În susţinerea condiţiei privind prevenirea procedurii unei pagube iminente, reclamanta a arătat că reprezintă o unitate de interes strategic naţional, contribuind la asigurarea securităţii alimentării cu energie, fiind singura unitate din România care desfăşoară activităţi de extracţie şi prelucrare a uraniului, iar blocarea conturilor sale şi indisponibilizarea sumelor de bani ar determina dificultăţi majore raportat la actuala criză economic-financiară, care vor culmina cu imposibilitatea onorării plăţilor salariale.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Instituţia pârâtă a susţinut că reclamanta nu a arătat care sunt acele motive de natură a crea o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative a căror suspendare o solicită şi nu a dovedit iminenţa producerii unei pagube ireparabile.
Totodată, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere că reclamanta nu a respectat dispoziţiile art. 215 C. proc. fisc.
2.Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa civilă nr. 1811 din 08 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, a admis cererea formulată de reclamanta C.N.U. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 296 din 25 noiembrie 2010, emisă de pârâta A.N.A.F., D.G.A.M.C. până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie, prima instanţă a examinat cu prioritate excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a constatat faptul că, potrivit ordinului de plată depus la dosarul cauzei, reclamanta a depus cauţiunea stabilită de către instanţă.
Analizând dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv art. 14 şi art. 2 alin. (1) lit. ş) şi lit. t) din Legea nr. 554/2004, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cazului bine justificat şi a pagubei iminente.
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, instanţa de fond a apreciat că natura propriu-zisă a măsurii dispuse de autoritatea pârâtă şi condiţiile în care aceasta a fost adoptată creează o aparenţă de nelegalitate a cărei existenţă, însă, urmează a fi cercetată la dezbaterea cauzei în fond.
Astfel, fără a antama fondul cauzei, Curtea a reţinut că, în cuprinsul deciziei a cărei suspendare se solicită, este indicat drept temei de drept al stabilirii obligaţiilor fiscale suplimentare de plată, reglementarea din Legea nr. 262/2009 care nu era în vigoare la momentul calculării taxelor de exploatare reţinute în actul administrativ şi obligaţiilor fiscale suplimentare de plată aferente.
Totodată, prima instanţă a constatat că reclamanta a calculat şi virat la bugetul de stat redevenţa minieră prevăzută de dispoziţiile legale în vigoare, iar cuantumul acestei cote datorat de către reclamantă în intervalul 2005 – 2010, modificat prin dispoziţiile legale succesive, urmează a fi stabilit doar în contextul administrării probatoriului pe fondul cauzei, la acest moment existând însă o aparenţă de nelegalitate în ceea ce priveşte acest cuantum.
Referitor la cerinţa pagubei iminente, Curtea a constatat că, la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, reclamanta figura cu pierdere, astfel încât executarea obligaţiilor bugetare dispuse prin decizia contestată, în considerarea cuantumului acesteia, ar fi de natură să afecteze în mod grav situaţia financiară a societăţii reclamantei.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termenul legal, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi ale art. 304¹ C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recurenta pârâtă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a reţinut în mod greşit îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ.
Sub aspectul cazului bine justificat, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond a aplicat greşit principiul neretroactivităţii legii civile, atunci când a considerat că organele fiscale au aplicat retroactiv prevederile Legii nr. 262/2009, privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007, pentru că ordonanţa de urgenţă a fost publică în M. Of. în anul 2007 şi a produs efecte de la aceeaşi dată.
De asemenea, a arătat că şi un alt indiciu de nelegalitate reţinut de instanţă, constând în aceea că organele fiscale nu au notificat reclamanta cu privire la o eventuală eroare privind cuantumul plăţilor efectuate, este eronat, pentru că actele normative publicate în M.Of. sunt prezumate a fi cunoscute de toţi cetăţenii României.
În fine, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond a mai reţinut, ca indiciu de nelegalitate, faptul că societatea reclamantă a virat la bugetul de stat sumele prevăzute în textele de lege aplicabile, însuşindu-şi integral susţinerile reclamantei, care prin „textele de lege aplicabile” a înţeles cotele prevăzute în Legea minelor nr. 85/2003, fără a avea în vedere modificările aduse prin O.U.G. nr. 101/2007. În acest fel instanţa a prejudiciat fondul cauzei, depăşind cadrul procedurii suspendării de executare.
În privinţa condiţiei pagubei iminente, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamanta nu a indicat şi nu a făcut dovada unui prejudiciu viitor şi previzibil conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea 554/2004, pentru că redevenţa a fost stabilită efectiv prin aplicarea unui procent foarte mic, de numai 2% calculat la valoarea de producţie, scăzându-se sumele plătite anterior de parte. Raportată la cifra de afaceri, suma impusă nu pune contribuabilul în situaţia de a nu-şi putea onora obligaţiile faţă de bugetul de stat şi nu-i creează o pagubă greu de recuperat.
4. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă Compania Naţională a Uraniului a arătat, în esenţă, că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, pentru următoarele argumente: deşi a fost publicată în M. Of. încă din anul 2007, O.U.G. nr. 101/2007 nu are aplicabilitate decât de la aprobarea sa prin Legea nr. 262/2009, care defineşte cadrul şi limitele aplicării noilor prevederi; în calitatea sa de titular al licenţelor nr. 351, 478 şi 479/1999, C.N.U. SA a respectat obligaţiile impuse prin licenţe şi prevederile art. 45 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, pct. I lit. b) 2 (a) din Ordinul ANRM nr. 74/2004 pentru aprobarea instrucţiunilor tehnice privind modul de raportare şi de calcul al valorii producţiei şi redevenţei miniere datorate de către titularul dreptului de administrare sau de concesiune şi art. 1 pct. 3 (49 din O.U.G. nr. 10/2007).
Totodată, intimata-reclamantă a arătat că autoritatea fiscală a admis parţial contestaţia administrativă, prin decizia nr. 281 din 12 iulie 2011, pe care a depus-o, în copie, la dosar.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C.pr.civ., Înalta curte constată că recursul nu este fondat.
Argumente de fapt şi de drept relevante
Actul administrativ fiscal a cărui suspendare de executare a fost solicitată,în temeiul art. 215 C. proc. fisc., raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, este decizia de impunere nr. 296 din 25 noiembrie 2010, prin care Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a stabilit, în sarcina intimatei-reclamante, obligaţii suplimentare de plată, după cum urmează:
-taxă pe activitatea de prospecţiuni, explorare, exploatarea a resurselor minerale, pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 30 iunie 2010, în cuantum de 378.125 lei;
-majorări de întârziere aferente, pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 18 noiembrie 2010, în cuantum de 298.131 lei;
-redevenţe miniere pentru perioada 01 ianuarie 2004 – 30 iunie 2010, în cuantum de 1.265.404 lei;
-majorări de întârziere aferente, în cuantum de 1.030.163 lei, pentru perioada 21 ianuarie 2008 – 18 noiembrie 2010.
Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.
Art. 14 din legea nr. 554/2004, la care face trimitere şi art. 215 C. proc. fisc., impune, în aceste scop, îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei unui caz justificat şi a iminenţei unei pagube, conform dispoziţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) literele ş) şi t) din acelaşi act normativ.
Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
Cazul bine justificat poate fi reţinut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate, decelate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea şi consistenţa probelor ce urmează a fi administrate în cadrul acţiunii în anularea actului pentru că, în caz contrar, s-ar prejudicia fondul cauzei - ceea ce nu este permis în cadrul procedurii sumare suspendării de executare.
Aceasta nu înseamnă însă că indiciile de nelegalitate trebuie să se refere exclusiv la dimensiunea formală a actului administrativ, pentru că legea nu face distincţie între cerinţele de legalitate de ordin procedural şi cele substanţiale, esenţial fiind doar ca aparenţa de nelegalitate să fie evidentă, să poată fi identificată fără o examinare aprofundată a cauzei.
Este adevărat că, în speţă, prima instanţă a reţinut încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, raportându-se la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007, pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003 şi a Legii petrolului nr. 238/2004, fără a se avea în vedere, aşa cum ar fi fost corect, perioada de activitate a înseşi O.U.G. nr. 101/2007, care a intrat în vigoare în condiţiile prevăzute în art. 115 alin. (5) din Constituţia României după depunerea ei, spre dezbatere, la camera competentă a Parlamentului şi după publicarea ei în M.Of.şi fără a indica perioadele pentru care a considerat că s-a aplicat noul act normativ,în locul fostelor reglementări cuprinse în Legea minelor, nr. 85/2003, indicată şi ea în motivarea deciziei de impunere.
Celelalte considerente pe baza cărora instanţa a reţinut cazul bine justificat sunt, însă, la adăpost de orice critică şi, în plus, instanţa de control judiciar reţine că aparenţa de nelegalitate a deciziei de impunere a fost confirmată prin decizia nr. 281 din 12 iulie 2011, privind soluţionarea contestaţiei administrative formulate de intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere.
Prin decizia de soluţionare a contestaţiei, depusă ca act nou în recurs, conform art. 305 C.pr.civ., decizia de impunere a fost menţinută numai pentru suma de 23.269 lei, au fost anulate debite în cuantum de 2.295.567 lei (redevenţe miniere şi majorări de întârziere) şi s-a dispus desfiinţarea deciziei de impunere şi refacerea inspecţiei fiscale pentru suma de 652.987 lei (taxă de exploatare minieră suplimentară şi debite accesorii acesteia).
În condiţiile descrise, a menţine efectul executoriu al deciziei de impunere iniţiale, pentru perioada cuprinsă între data comunicării către contribuabil şi data deciziei de soluţionare a contestaţiei, ar fi o soluţie evident excesivă.
Şi în ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, curtea de apel a făcut o evaluare adecvată a datelor speţei, luând în considerare situaţia financiară concretă a reclamantei şi obiectul ei de activitate.
2.Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta curte va respinge recursul formulat potrivit art. 14 alin. (4) din lege nr. 554/2004, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 1811 din 08 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 1/2012. Contencios. Anulare act administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 111/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
