ICCJ. Decizia nr. 111/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
DECIZIA nr. 111/2012
Dosar nr. 7237/2/2010
Şedinţa publică de la 13 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin acţiunea înregistrată la data de 17 august 2010 pe rolul Curţii de Apel București, reclamanta B.G.L., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat desemnarea unui evaluator care să întocmească raportul de evaluare în ceea ce priveşte stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din construcţia demolată şi terenul în suprafaţă de 2581,432 mp, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; emiterea în termen de 60 zile de data rămânerii irevocabile a hotărârii a deciziei reprezentând titlul de despăgubire; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 1000 ron pe zi de întârziere în situaţia neexecutării hotărârii în termenul dispus de către instanţă; obligarea pârâtei la plata unei amenzi judiciare de 20% din salariul brut pe economie pe zi de întârziere în situaţia neexecutării hotărârii, aplicabilă conductorului instituţiei; obligarea la plata daunelor morale în sumă de 400.000 ron, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a invocat refuzul nejustificat al pârâtei în ce priveşte soluţionarea cererii acesteia, potrivit art. 2 alin. (1) litera h) din Legea nr. 554/2004, precum şi faptul că, până în prezent, cererea acesteia nu a primit o soluţie, considerând că în cauză a fost depăşit termenul rezonabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentința civilă nr. 783 din 02 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta B.G.L. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să efectueze operaţiunile administrative necesare în vederea desemnării unui evaluator care să întocmească raportul de evaluare pentru terenul în suprafaţă de 2581,432 mp şi construcţia demolată în comuna Snagov, judeţul Ilfov, în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, a obligat pârâta să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și a obligat pârâta la plata sumei de 1047,015 ron cheltuieli de judecată reclamantei cu aplicarea art. 274 alin. (3) C.proc.civ..
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situația de fapt potrivit căreia, prin sentința civilă nr. 1464 din 30 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 10138 din 15 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Serviciul de Informații Externe al României, în calitate de unitate deţinătoare, a fost obligat să emită o decizie prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din construcţia demolată şi terenul în suprafaţă de 2581,432 mp, iar prin decizia nr. 34076 din 15 iulie 2010 emisă de Serviciul de Informaţii Externe a României, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat, dosarul aferent dispoziţiilor respective fiind transmis Secretarului Comisiei Centrale și înregistrat sub nr. 47476/CC.
Analizând dispozițiile pct. l6.16 din H.G. nr. 1095/2005 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Curtea a reținut că autoritatea pârâtă este competentă să verifice numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură şi nicidecum legalitatea propunerii deţinătorului imobilului învestit cu soluţionarea notificării potrivit Legii nr. 10/2001 și, atâta vreme cât decizia nr. 34076 din 15 iulie 2010 emisă de Serviciul de Informaţii Externe al României a rămas definitivă, nefiind contestată de părţi, pârâta urmează să verifice legalitatea respingerii cererii de restituire în natură.
Totodată, prima instanță a constatat că Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede un alt termen care să deroge de la regula generală, conform căreia rezolvarea cererii formulate de către reclamantă trebuia săvârşită cu respectarea termenului de 30 de zile.
Față de dispozițiile legale incidente și în raport cu situația de fapt reținută, instanța de fond a apreciat că nesoluţionarea cererii reclamantei de către autoritatea pârâtă în interiorul termenului prevăzut de lege atrage refuzul nejustificat al autorităţii publice sub forma tăcerii administraţiei şi, implicit, pe plan procesual civil, atrage culpa procesuală a pârâtei.
Aşa cum învederează şi reclamanta, a reținut judecătorul fondului, justificarea autorităţii publice pârâte prin invocarea caracterului aleatoriu al soluţionării dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală şi proporţională cu scopul urmărit.
Pe de altă parte, Curtea a reținut că dreptul de creanţă născut în favoarea reclamantei prin emiterea deciziei nr. 34076 din 15 iulie 2010 de către Serviciul de Informaţii Externe al României, dispoziţie neatacată printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială şi are, deci, caracteristicile unui bun în sensul primei fraze a art. 1 din protocolul 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, iar prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, autoritatea administrativă a încălcat reclamantei dreptul la respectarea bunului său.
Prin urmare, Curtea, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2 alin. (1) lit. g), h) și m) din aceeaşi lege, raportat și la dispoziţiile de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat reclamantei prin refuzul său nejustificat, a apreciat că se impune obligarea autorității pârâte să emită în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii o decizie reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul din litigiu.
Instanța de fond a mai reținut că toate actele şi operaţiunile administrative care precedă emiterea titlului de despăgubire sunt în mod implicit legate de actul admnistrativ pentru a cărui emitere se efectuează, motiv pentru care obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire reclamă, în mod intrinsec, efectuarea tuturor acestor aperaţiuni administrative prealabile și, pe cale de consecință, a obligat pârâta să efectueze operaţiunile administrative necesare în vederea desemnării unui evaluator care să întocmească raportul de evaluare pentru imobilul notificat și să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
În ceea ce priveşte stabilirea unui termen de executare a obligaţiei instituită, prin sentința pronunțată, în sarcina autorităţii pârâte, instanța de fond a reținut că instituirea unui astfel de termen executare a hotărârii are un caracter superfluu prin raportare la prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care se aplică ope legis.
În raport cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, prima instanță a constatat că obligarea autorităţii publice pârâte la executarea obligaţiei instituită în sarcina acesteia sub sancţiunea penalităţii şi sub sancţiunea amenzii judiciare prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prezintă un caracter dispozitiv pentru instanţa de judecată, astfel încât, în momentul procesual de faţă, aplicarea acestor dispoziții nu are un caracter oportun, partea având posibilitatea să solicite instituirea unor astfel de măsuri și după rămânerea irevocabilă a hotărârii şi după expirarea termenului prevăzut de lege pentru aducerea la îndeplinire a dispozitivului titlului executoriu. Mai mult, executarea obligaţiilor stabilite în sarcina autorităţii pârâte trebuie să se facă cu respectarea unei jurisprudenţe constante a C.E.D.O. în sensul executării de bună-voie a hotărârilor judecătoreşti de către autorităţile publice.
În ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 ron cu titlu de daune morale, instanța de fond a apreciat că, pentru a se dispune acordarea de daune morale în cazul răspunderii civile delictuale, prejudiciul încercat de către reclamantă trebuie să fie unul determinat sau determinabil atât din punctul de vedere al existenţei acestuia, cât şi din punctul de vedere al criteriilor de evaluare a acestuia. or, reclamanta nu a învederat prin probe certe în ce constă prejudiciul a cărui reparare se solicită în prezenta cauză, susţinerile acesteia în ce priveşte prejudiciul încercat fiind pur declarative.
Raportat la soluţia de admitere în parte a acţiunii, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi 3 C. proc. civ., curtea a obligat pârâta la plata sumei de 1047,015 ron cheltuieli de judecată parţiale către reclamantă, proporţional cu admiterea cererii.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 783 din 02 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând în drept dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă critică soluţia pronunţată de curtea de apel privind obligarea instituției la emiterea deciziei în termen de 30 de zile de la întocmirea raportului de evaluare, precizând că, în cauza supusă judecăţii, etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantulei, în sensul că dosarul aferent Deciziei nr. 34076 din 16 iulie 2010 emisă de Serviciul de Informații Externe a fost transmis și înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 47476/CC. Totodată, dosarul a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, iar în ședința Comisiei Centrale din data de 26 august 2010, a fost desemnat un evaluator autorizat.
Referitor la etapa evaluării, recurenta precizează că atașează cererii de recurs dovada desemnării evaluatorului și susține că obligația instituită în sarcina sa în acest sens a fost îndeplinită.
Totodată, autoritatea recurentă susține că nu poate fi obligată la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire în termen de 30 de zile, având în vedere procedurile complexe prevăzute de Legea nr. 247/2005, care depind de entităţi diferite, cum sunt acelea ale evaluatorilor.
În ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurenta susține, pe de o parte, că instanța de fond, în mod neîntemeiat, a admis acest capăt de cerere, în condițiile în care autoritatea pârâtă nu s-a opus cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte, invocă prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., solicitând micşorarea cuantumului cheltuielilor de judecată.
În fine, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat că nu poate fi obligată să plătească, în nume propriu, cheltuielile de judecată, pentru că nu are un buget prevăzut în acest scop.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.
Totodată, Înalta Curte remarcă faptul că, deși în cuprinsul cererii de recurs recurenta-pârâtă a precizat că a efectuat operațiunea de desemnare a evaluatorului, nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă a îndeplinirii acestei obligații instituite de către instanța de fond în sarcina sa.
Așadar, intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, în mod întemeiat, a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 paragaful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice. În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activităţi de executare a legii şi stabilirii ordinii soluţionării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil şi a celorlalte garanţii ale bunei administrări.
Deşi argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entităţi (organe învestite cu soluţionarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depăşirea termenului rezonabil de rezolvare a situaţiei litigioase a intimaților.
Aşa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancţionat instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative şi prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi dreptului de proprietate ocrotit în protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Toate aceste elemente conturează cu pregnanţă caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Pe de altă parte, Înalta Curte reține faptul că, în mod corect, instanţa de primă jurisdicţie a constatat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege, motiv pentru care a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
În condiţiile în care obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtei la desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, care nu a fost efectuat nici până la această dată, precum și la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, iar autoritatea pârâtă a încercat să argumenteze că nu a refuzat nejustificat să soluţioneze cererea reclamantei, nu se poate vorbi despre o recunoaştere clară, necondiţionată şi neechivocă a „pretenţiilor” reclamantei în sensul art. 275 C. proc. civ., astfel că instanţa de fond a făcut corect aplicarea art. 274 alin. (1) din acelaşi cod.
Mai mult, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat la reducerea cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport cu soluția de admitere în parte a acțiunii.
În ceea ce privește etapa procesuală a recursului, din actele şi lucrările dosarului rezultă, fără putinţă de tăgadă, că intimata-reclamantă B.G.L. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, depunând la dosar dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de 2000 de lei .
Având în vedere soluţia pronunţată de către instanța de control judiciar, devin incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilo, ori de câtre ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat” şi va reduce cheltuielile de judecată la suma de 1000 de lei, motivat de complexitatea şi miza cauzei, de munca îndeplinită de avocat şi de faptul că recursul a fost soluţionat la primul termen de judecată.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata către intimată a sumei de 1000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 783 din 02 februarie 2011 a Curții de Apel București, sectia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 107/2012. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 1128/2012. Contencios → |
|---|
