ICCJ. Decizia nr. 1175/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1175/2012
Dosar nr. 11929/2/2009
Şedinţa publică de la 6 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Circumstanţele cauzei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 18 decembrie 2009, sub nr. 11929/2/2009, reclamantul G.G. a solicitat instanţei de contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional privind Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), anularea Hotărârii nr. 60 din 03 februarie 2009 dată de Colegiul Director al C.N.C.D., iar pe fond admiterea cererii sale înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. 10101 din 23 iulie 2008.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 23 iulie 2008 a formulat o petiţie la C.N.C.D. înregistrată sub nr. 10101, prin care a sesizat comiterea mai multor abuzuri din partea procurorilor din judeţul Bihor şi a poliţiştilor din cadrul I.P.J. Cluj şi I.P.J. Bihor.
Petiţiei sale i s-a dat curs în anul 2008, când a fost citat, s-a prezentat în faţa Colegiului Director din cadrul pârâtei, şi-a susţinut petiţia şi a depus la dosarul cauzei mai multe acte care făceau dovada celor susţinute, însă cu toate acestea Colegiul Director din cadrul pârâtei a reţinut că plângerea sa nu este de competenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, hotărând că nu au fost reţinute aspecte care intră sub incidenţa art. 2 din OG 137/2000.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile O.G. 137/2000, republicată.
Pârâtul C.N.C.D., a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa nr. 2300 din 12 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii, invocată de pârât, ca neîntemeiată şi a respins şi cererea reclamantului G.G., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Prin Hotărârea nr. 60 dată de Colegiul Director al Consiliului Naţional privind Combaterea Discriminării la data de 03 februarie 2009, în dosarul constituit sub nr. 559/2008 la instituţia pârâtă, a fost soluţionată sesizarea reclamantului în sensul că nu pot fi reţinute aspecte care intră sub incidenţa art. 2 din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Sub aspectul tardivităţii, Curtea a reţinut că alin. (9) al art. 20 din O.G. nr. 37/2000 făcând vorbire de instanţa de contencios administrativ, competentă să soluţioneze calea de atac, aspect reţinut chiar de către pârâtă, conţine o normă de trimitere „potrivit legii” care, în interpretarea instanţei, face aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în privinţa termenelor de contestare.
Faptul că norma specială cuprinsă în alin. (10) al art. 20 din O.G. nr. 137/2000 conferă executorialitate hotărârilor Colegiului director neatacate în termenul de 15 zile, care nu este, de altfel, caracterizat sub aspectul momentului de la care curge, nu poate atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a contesta hotărârea, în special în condiţiile în care acest alineat face referire la un termen deja precizat, iar singurul termen deja precizat în actul normativ este cel din alin. (8), instituit pentru comunicarea hotărârii. Or, în condiţiile în care acest termen de 15 zile este prevăzut pentru comunicare, necesară în vederea producerii efectelor, el nu poate opera, concomitent, şi pentru exercitarea căii de atac, cu aplicarea sancţiunii decăderii, o astfel de interpretare fiind de natură a lipsi de efecte juridice dispoziţiile alin. (9).
În aceste condiţii, Curtea a apreciat că termenul de exercitare a căii de atac împotriva hotărârilor Colegiului director, adoptate în condiţiile art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, este cel prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, de 6 luni, în raport cu acesta, cererea reclamantului fiind formulată în termen.
Pe fond, prima instanţă a reţinut că hotărârea contestată este temeinică şi dată în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile, criticile reclamantului nefiind întemeiate.
O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor normelor de discriminare, republicată, în forma în vigoare la data sesizării Consiliului, prevede măsuri pentru prevenirea şi sancţionarea unui tratament diferit „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă” ce trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2 alin. (1): „rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.” şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege.
Or, s-a reţinut că reclamantul, prin sesizarea sa, nu invocă astfel de fapte, care să se circumscrie dispoziţiilor actului normativ special ci pretinse abuzuri din partea reprezentanţilor unor autorităţi şi instituţii publice implicate în cercetarea şi investigarea unor sesizări sau plângeri penale, în punerea în executare a unor dispoziţii legale etc.
În ceea ce priveşte criticile reclamantului referitoare la măsurile pe care ar fi trebuit să le adopte instituţia pârâtă dacă aprecia că faptele sesizate nu intră în sfera sa de competenţă, instanţa a considerat că susţinerile sunt neîntemeiate, întrucât reclamantul s-a adresat pârâtului pentru înlăturarea unor pretinse stări de discriminare, însă din analizarea faptelor expuse nu au fost relevate astfel de fapte care să se circumscrie sferei de aplicare a actului normativ special.
3. Recursul exercitat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Invocând ca temei legal al căii de atac promovate prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., recurentul-reclamant, în contextul unei succinte reluări a situaţiei de fapt, a arătat că deşi intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut prin hotărârea contestată că petiţia (plângerea) cu care a fost sesizat nu este de competenţa sa, potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000, instanţa de fond a omis să demonstreze de ce nu sunt incidente în cauză prevederile art. 61 din O.G. nr. 27/2002, în forma în vigoare în prezent, atunci când a apreciat că actul contestat este legal.
Recurentul a susţinut că se impunea ca fie C.N.C.D., fie chiar instanţa de fond să indice autoritatea competentă să soluţioneze petiţia sa, hotărârea primei instanţe fiind nelegală şi pentru că a preluat cu totul punctul de vedere al autorităţii pârâte, refuzând să administreze şi probele pe care le-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, acest ultim aspect impunând casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar asupra căii de atac promovate.
Recursul este fondat, în sensul şi pentru considerentele în continuare arătate.
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, faţă de prevederile legale aplicabile din materia supusă verificării şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. vizând imposibilitatea modificării hotărârii, fiind necesară administrarea de probe noi.
Se va dispune aşadar, urmare admiterii recursului de faţă, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Înalta Curte apreciind că, în ipoteza motivului de casare reţinut, se integrează situaţia din cauza prezentă vizând necercetarea tuturor cererilor şi susţinerilor recurentului-reclamant, ceea ce echivalează în sensul textului de lege citat cu o cercetare numai parţială a fondului cauzei.
Înalta Curte, cu titlu prealabil, arată în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că împărtăşeşte dezlegarea dată de prima instanţă excepţiei de tardivitate invocată în cauză de intimatul-pârât.
Apreciază însă că nu a fost corespunzător examinată şi nici soluţionată susţinerea referitoare la pretinsa incidenţă a art. 61 din OG nr. 27/2002, invocată de recurent, şi aceasta cu atât mai mult cu cât intimatul C.N.C.D., prin Hotărârea nr. 60 din 2 februarie 2009, atacată în prezenta cauză, deşi a hotărât prin dispozitiv că „nu pot fi reţinute aspecte care intră sub incidenţa art. 2 din O.G. nr. 137/2000, cu modificări” în cuprinsul motivării, a reţinut practic că plângerea formulată de recurent nu este de competenţa sa (fila 10 dosar fond) conform atribuţiilor stabilite de O.G. nr. 137/2000.
Aprecierile cu totul generale din considerentele hotărârii atacate nu satisfac exigenţa unei motivări convingătoare asupra unui aspect relevant, ce până la urmă tinde să conducă la determinarea şi/sau indicarea autorităţii ce ar avea atribuţii în rezolvarea problemelor sesizate, astfel cum s-a solicitat.
Pentru a nu lipsi însă părţile de beneficiul celor două grade de jurisdicţie şi pentru a da posibilitatea instanţei de fond, în vederea pronunţării unei soluţii juste, să repună în discuţia părţilor acest aspect şi să ofere posibilitatea administrării unor probatorii pertinente, în măsura în care se va demonstra utilitatea acestora, Înalta Curte apreciind temeinicia sub acest aspect a criticilor recurentului, va admite recursul şi va casa cauza cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.
Cu ocazia rejudecării vor fi desigur avute în vedere şi apărările formulate de intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării prin întâmpinarea depusă la motivele de recurs ale recurentului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de G.G. împotriva sentinţei nr. 2300 din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrative şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1128/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1178/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
