ICCJ. Decizia nr. 114/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 114/2012
Dosar nr. 5269/2/2010
Şedinţa publică de la 13 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 14 iunie 2010, reclamanta SC ”C.” SA a chemat în judecată pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, solicitând anularea Deciziei nr. 467 din 31 decembrie 2009 a Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala şi obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor să soluţioneze pe fond contestaţia împotriva măsurilor dispuse prin Decizia de impunere nr. 5299 din 28 septembrie 2009 şi Procesul-verbal nr. 5299 din 28 septembrie 2009, respectiv Raportul de inspecţie fiscală nr. 5299 din 28 septembrie 2009 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere sus-menţionată - ambele acte încheiate de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală - pentru suma totală de 1.374.344 RON, compusă din: 861.988 RON reprezentând taxe/impozite/contribuţii şi 512.356 RON reprezentând majorări de întârziere aferente taxelor/impozitelor/contribuţiilor.
Societatea reclamantă a criticat Decizia nr. 467 din 31 decembrie 2009, comunicată la data de 7 ianuarie 2010, prin care Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei societăţii pentru suma totală de 1.374.344 RON şi transmiterea dosarului cauzei către organul de inspecţie fiscală, urmând ca la încetarea motivului care a determinat suspendarea soluţionării, acesta să fie înaintat către organul competent conform legii să soluţioneze cauza în funcţie de soluţia pe latura penală.
Reclamanta a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 care reglementează posibilitatea organului competent de a suspenda soluţionarea contestaţiei administrative.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea acţiunii, având în vedere că, prin Sesizarea penală nr. 5299 din 28 septembrie 2009, D.G.F.P. Prahova a sesizat organele de urmărire penală în conformitate cu prevederile art. 108 din O.G. nr. 92/2003 şi a înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti atât raportul de inspecţie fiscală, cât şi decizia de impunere cu privire la constatările cuprinse în aceste acte administrative care, în opinia organele fiscale, întrunesc elementele constitutive ale mai multor infracţiuni.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii pentru aceleaşi considerente invocate de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 1319 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta SC ”C.” SA în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, în perioadele 24 - 27 august 2009 şi 1 - 28 septembrie 2009, D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală a efectuat un control asupra modului de calcul, evidenţiere şi declarare a obligaţiilor datorate bugetului general consolidat al statului la societatea reclamantă, control finalizat cu încheierea Procesului-verbal nr. 5299 din 28 septembrie 2009, în temeiul căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. 5299 din 28 septembrie 2009 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală în sumă totală de 1.374.344 RON.
Împotriva deciziei de impunere, reclamanta a formulat contestaţie potrivit O.G. nr. 92/2003, iar prin Decizia nr. 467 din 31 decembrie 2009, A.N.A.F. - D.G.S.C. a suspendat soluţionarea contestaţiei pentru suma totală de 1.374.344 RON reprezentând 861.988 RON - taxe/impozite/contribuţii şi 512.356 RON - majorări de întârziere aferente, în temeiul dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.
S-a mai reţinut că, prin Adresa nr. 5299 din 28 septembrie 2009, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală a înaintat sesizare penală privind societatea reclamantă către Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, în conformitate cu art. 108 din O.G. nr. 92/2003, republicată, întrucât faptele constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 5299 din 28 septembrie 2009 şi prin Procesul-verbal nr. 5299 din 28 septembrie 2009 pot întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Curtea a mai observat că organele de inspecţie fiscală au constatat ca deficienţă neînregistrarea în contabilitate şi neimpozitarea tuturor veniturilor obţinute de societate din vânzările de active, fapt incident sumelor suplimentare stabilite la inspecţia fiscală, intrând astfel sub incidenţa prevederilor art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
Totodată, au fost constatate fapte cum ar fi efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, care au avut drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, a rezultatelor financiare precum şi a elementelor de activ şi pasiv ce se reflectă în bilanţ.
Referitor la impozitele şi taxele cu reţinere la sursă, organele de inspecţie fiscală urmare efectuării inspecţiei fiscale au constatat cazuri în care impozitele şi contribuţiile reţinute prin stopaj la sursă, nu au fost achitate la mai mult de 30 de zile de la scadenţă, intrând astfel sub incidenţa prevederilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
Analizând actele dosarului şi dispoziţiile O.G. nr. 92/2003, Curtea a apreciat, în primul rând, că decizia prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative este motivată atât în fapt, cât şi în drept, deoarece pârâta a arătat punctual care sunt constatările organului de control cu privire la evidenţa contabilă a societăţii reclamante, constatări care au fost avute în vedere la emiterea deciziei contestate.
Nu doar că au fost menţionate aceste fapte, dar au fost indicate şi infracţiunile ale căror elemente constitutive pot fi întrunite de faptele respective şi anume, infracţiunile prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Totodată, pârâta a arătat care este temeiul de drept al suspendării soluţionării contestaţiei administrative, acesta fiind reprezentat de dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a din O.G. nr. 92/2003.
În raport de toate aceste menţiuni pe care le conţine Decizia 467 din 31 decembrie 2009, instanţa de fond a apreciat ca fiind vădit neîntemeiată susţinerea reclamantei că decizia nu este motivată.
În al doilea rând, Curtea a reţinut că pârâta în mod corect a făcut aplicarea textului de lege sus-menţionat, întrucât sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii pe care acesta le reglementează.
Astfel, este îndeplinită prima condiţie privind sesizarea organelor în drept, de către organul care a efectuat activitatea de control, cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni.
Curtea a apreciat că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie, constatarea infracţiunilor pentru care au fost sesizate organele în drept având o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce va fi dată în procedura administrativă.
În decizia contestată se face referire la interdependenţa care există între stabilirea obligaţiilor fiscale în sarcina reclamantei şi caracterul infracţional al faptelor constatate, decizia fiind motivată şi sub acest aspect.
Având în vedere faptele reţinute de organul de control şi infracţiunile sus-menţionate, vizate de sesizarea transmisă Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, este neîndoielnică interdependenţa care există între acestea şi faptul că o eventuală constatare a acestor infracţiuni ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei din contestaţia administrativă.
Prima instanţă a constatat faptul că se susţine în acţiune că suspendarea soluţionării contestaţiei în temeiul invocat de pârâtă presupune îndeplinirea a trei condiţii - cele două care au fost analizate deja de instanţă şi, de asemenea, în cauza penală să se fi dispus începerea urmăririi penale.
Însă, susţinerea reclamantei este neîntemeiată, întrucât art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 reglementează doar două condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, cele anterior amintite, fără să facă nicio referire la necesitatea începerii urmăririi penale în cauza înregistrată în urma sesizării Parchetului de către organul de control.
În ceea ce priveşte necomunicarea procesului-verbal la care se referă art. 108 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, Curtea a constatat că aceste dispoziţii legale nu reglementează sancţiunea nulităţii absolute a procesului-verbal în cazul necomunicării lui contribuabilului, astfel încât sancţiunea ce poate interveni este nulitatea relativă, în condiţiile în care necomunicarea a cauzat contribuabilului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea respectivului proces-verbal.
Or, în speţă, reclamanta nu a probat existenţa unei astfel de vătămări suferite prin necomunicarea procesului-verbal prevăzut de art. 108 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, astfel încât acest motiv nu poate fi reţinut ca o cauză de nulitate a sesizării Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti.
Mai mult, a reţinut judecătorul fondului, dispoziţiile art. 45 din O.G. nr. 92/2003 invocate de reclamantă, potrivit cărora actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menţionată în actul administrativ comunicat, potrivit legii, nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că procesul-verbal la care se referă art. 108 alin. (2) din O.G. NR. 92/2003 nu este un act administrativ fiscal în sensul art. 41 din acelaşi act normativ.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamanta SC ”C.” SA Ilfov a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
După expunerea istoricului cauzei, societatea recurentă critică sentinţa atacată, susţinând că, în mod eronat, instanţa de fond a apreciat că Decizia nr. 467 din 31 decembrie 2009 are un caracter legal.
Astfel, susţine recurenta, din motivarea generică a deciziei nu rezultă nicicum care este raportul de interdependenţă care ar exista între faptele respective şi creanţele fiscale în sumă de 1.374.344 RON stabilite prin Decizia de impunere nr. 5299 din 28 septembrie 2009 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 5299 din 28 septembrie 2009.
În acest context, societatea recurentă solicită instanţei să constate că Decizia nr. 467 din 31 decembrie 2009 nu este motivată, nu menţionează pretinsele fapte săvârşite, nu face încadrarea juridică a acestora şi nu stabileşte raportul de cauzalitate ce ar putea exista între elementele constitutive ale infracţiunilor şi sumele de bani determinate în sarcina societăţii, invocând Decizia nr. 811 din 13 februarie 2009 pronunţată de ICCJ, secţia de contencios administrativ în Dosarul nr. 108/46/2008.
În ce priveşte cerinţele art. 214, alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu privire la suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, societatea recurentă susţine că acestea nu sunt îndeplinite, iar instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii.
Astfel, legiuitorul a dat posibilitatea organului competent să soluţioneze contestaţia pe cale administrativă sau să suspende această procedură, fără a institui în sarcina acestuia o obligaţie în acest sens.
Instanţa de fond, în mod netemeinic şi nelegal, a apreciat că este îndeplinită prima condiţie - cea a sesizării organelor în drept, de către organul care a efectuat activitatea de control, cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, pe motiv că necomunicarea procesului-verbal prevăzut de art. 108 alin. (2) C. proc. fisc. ar atrage sancţiunea nulităţii relative şi nu cea a nulităţii absolute, iar reclamanta nu a probat existenţa unei astfel de vătămări prin necomunicarea acestui proces-verbal.
Recurenta-reclamantă arată că însăşi promovarea acestei acţiuni, pe motiv de neîndeplinire a cerinţelor prevăzute de lege pentru suspendarea soluţionării contestaţiei, probează faptul că societatea se consideră vătămată într-un interes legitim, respectiv nesoluţionarea în termenul de 45 de zile a contestaţiei împotriva actelor de control. Or, tocmai prin procesul-verbal în cauză a avut loc sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, fapt ce a avut drept consecinţă suspendarea soluţionării contestaţiei în procedura necontencioasă.
De asemenea, susţine recurenta, Curtea de Apel în mod eronat a reţinut că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie, respectiv constatarea infracţiunilor pentru care au fost sesizate organele în drept având o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce va fi dată în procedura administrativă.
Însă, apreciază societatea reclamantă, soluţionarea contestaţiei administrative nu era împietată în vreun fel de demararea şi continuarea cercetărilor penale, organul fiscal având toate elementele pentru a stabili întinderea obligaţiilor fiscale suplimentare ale reclamantei, pentru că dacă D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală a putut stabili întinderea respectivelor obligaţii fiscale, atunci şi A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor poate verifica legalitatea şi temeinicia sumelor impuse reclamantei şi ar putea soluţiona contestaţia administrativă formulată de aceasta.
Totodată, se susţine că, pentru ca dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura fiscală să fie incidente în speţă este necesar, pe lângă îndeplinirea condiţiilor de mai sus, ca în cauza penală să se fi dispus începerea urmăririi penale, iar la dosarul cauzei să existe dovada în acest sens. Or, în speţă nu este îndeplinită nici această condiţie, întrucât nu s-a dispus începerea urmăririi penale, iar din toate actele aflate la dosarul cauzei nu rezultă faptul că, în comiterea pretinselor infracţiuni, ar fi implicată conducerea societăţii sau angajaţi ai acesteia de la acel moment.
La termenul de judecată din data de 13 ianuarie 2012, intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus la dosarul cauzei concluzii scrise.
În cauză, atât recurenta SC ”C.” SA Ilfov, cât şi intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au invocat jurisprudenţa instanţei supreme.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a dispoziţiilor art. 3041C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, prin Decizia nr. 467 din 31 decembrie 2009 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, s-a dispus, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de societatea reclamantă pentru suma totală de 1.374.344 RON, reprezentând obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. 5299 din 28 septembrie 2009.
În cuprinsul deciziei contestate, s-a menţionat, astfel cum a remarcat instanţa de fond, faptul că, prin Adresa nr. 5299 din 28 septembrie 2009, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală a înaintat o sesizare penală privind societatea reclamantă către Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, în conformitate cu art. 108 din O.G. nr. 92/2003, republicată, întrucât faptele constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 5299 din 28 septembrie 2009 şi prin Procesul-verbal nr. 5299 din 28 septembrie 2009 pot întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Astfel, s-a constatat că evidenţa contabilă a societăţii nu reflectă realitatea cu privire la obligaţiile de plată datorate bugetului de stat, datorită utilizării unor înregistrări contabile care sunt în afara regulilor de funcţionare a conturilor şi nu au nicio legătură cu o operaţiune financiară sau economică efectuată, rezultatul fiind eliminarea din evidenţa contabilă a obligaţiilor restante neachitate. Acest lucru a fost completat şi de faptul că nu au fost depuse la organul fiscal teritorial pentru anii 2006 şi 2007 niciun fel de declaraţii de impozite şi taxe.
Totodată, au fost constatate fapte cum ar fi efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, care au avut drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, a rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi pasiv ce se reflectă în bilanţ.
Instanţa de fond a apreciat cu justeţe, în opinia Înaltei Curţi, că actul administrativ contestat a fost emis cu respectarea O.G. nr. 92/2003, iar măsura suspendării dispusă în cadrul soluţionării administrative a contestaţiei formulate de reclamantă a fost luată cu respectarea şi corecta aplicare a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.
Potrivit acestui text de lege menţionat şi în cuprinsul sentinţei atacate, organul de soluţionare poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când „organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă”.
Finalitatea acestei norme legale, raţiunea ei sau, mai bine spus, scopul în care a fost edictată (ratio legis) este aceea de a clarifica şi de a elimina toate bănuielile, respectiv indiciile privind săvârşirea unei fapte penale, a cărei constatare ar avea o directă influenţă asupra soluţiei date în procedura administrativă, prealabil însă emiterii deciziei administrativ fiscale.
Ceea ce este hotărâtor, aşadar, este legătura dintre potenţialul caracter penal al faptei şi soluţia organului administrativ, legiuitorul înţelegând să acorde prioritate organului de cercetare penală.
Totodată, Înalta Curte apreciază că din cuprinsul deciziei de suspendare atacate rezultă cu evidenţă elementele pe baza cărora, în mod justificat, s-a apreciat legătura dintre potenţialul caracter penal al faptei şi constatările organului fiscal ce ar atrage plata la bugetul statului a obligaţiilor stabilite în sarcina reclamantei-recurente, prin decizia de impunere contestată, fiind pus în discuţie chiar caracterul real şi efectiv al tranzacţiilor desfăşurate.
Astfel, între stabilirea obligaţiilor fiscale - constatate prin Procesul-verbal nr. 5299 din 28 septembrie 2009 şi raportul de inspecţie fiscală în baza căruia s-a emis decizia de impunere contestată - şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependenţă constă în faptul că, în cauză, se ridică problema realităţii cu privire la obligaţiile de plată datorate bugetului statului datorită unor înregistrări contabile care sunt în afara regulilor de funcţionare a conturilor şi nu au nicio legătura cu o operaţiune financiară sau economică efectuată, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, a rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi pasiv ce se reflectă în bilanţ.
În fine, Înalta Curte reaminteşte că de altfel şi Curtea Constituţională s-a pronunţat, atunci când a fost învestită cu excepţia de neconstituţionalitate a textului C. proc. fisc. ce reglementează cazul de suspendare facultativă a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, similară cu procedura de suspendare cuprinsă în art. 244 pct. 2 C. proc. civ., în sensul că scopul evident al unei astfel de suspendări îl constituie tocmai verificarea existenţei sau a inexistenţei infracţiunii cu privire la care există anumite „indicii”.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, în mod legal, a constatat că, pentru a putea dispune suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, trebuie îndeplinite două condiţii, respectiv o primă condiţie care vizează sesizarea organelor de cercetare/urmărire penală cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, iar o a doua condiţie ce vizează legătura dintre infracţiunea cu care au fost sesizate organele penale şi soluţia ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
În raport de probatoriile cauzei, Înalta Curte constată că suspendarea soluţionării contestaţiei s-a dispus cu respectarea condiţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.
Astfel, autoritatea fiscală care a efectuat controlul a sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârşirea unor fapte de evaziune fiscală.
Constatarea unor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 ar putea avea o înrâurire hotărâtoare şi asupra soluţiei fiscale, pentru că tocmai acest aspect a determinat recalcularea taxelor fiscale şi emiterea unei decizii privind obligaţii de plată suplimentare.
Aşadar, decizia prin care autoritatea administrativă a suspendat soluţionarea contestaţiei este legală şi temeinică, având în vedere că s-au efectuat cercetări penale.
După definitivarea cercetărilor, în baza art. 214 alin. (3) C. proc. fisc., procedura administrativă este reluată din oficiu.
În raport de textul de lege în baza căruia s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, instanţa de control judiciar apreciază că nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora, pentru a se dispune suspendarea, este necesar să se fi început urmărirea penală, întrucât aceasta nu face altceva decât să adauge la lege o condiţie suplimentară.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta SC ”C.” SA Ilfov, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC ”C.” SA Ilfov împotriva Sentinţei civile nr. 1319 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 110/2012. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 115/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
