ICCJ. Decizia nr. 1218/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1218/2012
Dosar nr. 4748/2/2010
Şedinţa publică de la 7 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanţii G.L.A. şi S.M., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au solicitat obligarea pârâtei să desemneze un evaluator care să întocmească raportul de evaluare pentru apartamentul nr. a, corp C, pentru cota parte din părţile şi dependinţele comune şi pentru cota de teren aferent în suprafaţă de 113,72 mp din imobilul situat în Bucureşti, str. P., sector 3, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii şi obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de 1.000 RON/zi întârziere în situaţia neexecutării hotărârii precum şi la plata unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere în situaţia neexecutării hotărârii, aplicată conducătorului autorităţii centrale şi la plata unor daune morale în sumă de 50.000 RON şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 9497/2005 emisă de Primarul Municipiului Brăila, a Dispoziţiei nr. 3528/2005 şi a Dispoziţiei nr. 5421/2006 emise de Primarul Municipiului Bucureşti conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, iar pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
De asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primarul General motivând că această persoană juridică a transmis dosarul aferent notificării neînsoţit de toate actele prevăzute la pct. 16.5 din H.G. nr. 1095/2005.
Prin cererea precizatoare a acţiunii depusă la data de 10 februarie 2011, reclamanţii au arătat că solicită şi anularea măsurii returnării Dosarului nr. 20823/CC către Primăria Municipiului Bucureşti motivând că este nelegală şi abuzivă.
La termenul de judecată din 6 aprilie 2011, curtea de apel, din oficiu, a invocat excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor emise în baza Legii nr. 10/2001.
Pârâta a invocat excepţia tardivităţii cererii precizatoare în raport de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 3050 din 18 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia tardivităţii cererii precizatoare, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, a respins excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii G.L.A. şi S.M., a obligate pârâta să trimită Dosarul nr. 20823/CC/2007 aferent Dispoziţiei nr. 5421/2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti către un evaluator sau unei societăţi de evaluatori, în termen de 30 de zile de la data primirii dosarului de la Primăria Municipiului Bucureşti, sub sancţiunea unei penalităţi de 100 RON/zi întârziere în cazul neexecutării obligaţiilor în termen, a obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire în termen de 60 de zile de la data întocmirii raportului de evaluare de către evaluator/societate de evaluatori, sub sancţiunea unei penalităţi de 100 RON/zi întârziere în caz de neexecutare a obligaţiilor în termen, a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat chematul în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General să retransmită Dosarul nr. 20823/CC aferent Deciziei nr. 5421/2006 în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri sub sancţiunea unei penalităţi de 100 RON/zi întârziere în cazul neexecutării obligaţiilor în termen, de asemenea a obligat pârâta la plata către reclamaţi a sumei de 2000 RON onorariu avocat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că excepţia tardivităţii cererii precizatoare invocată de pârâtă este neîntemeiată în raport de conţinutul capătului de cerere precizat de reclamante.
Capătul de cerere precizat a fost formulat ca urmare a susţinerilor şi actelor depuse de pârâtă, în sensul că prin adresa nr. 20823/CC din 26 octombrie 2010 emisă după introducerea prezentei acţiuni, pârâta a remis chematei în garanţie Dosarul nr. 20823/CC/2007 aferent Dispoziţiei nr. 5421/2006.
Curtea de Apel a mai reţinut că excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate priveşte în general actele emise în procedura Legii nr. 10/2001 cât şi Dispoziţia aferentă Dosarului nr. 20823/CC/2007 care face parte din categoria actelor emise în procedura Legii nr. 10/2001.
Deoarece pe calea excepţiei de nelegalitate, reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, pot fi atacate doar actele administrative şi nu actele juridice civile, Curtea de apel a admis excepţia de inadmisibilitate şi în consecinţă a respins excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 5421/2006 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, ca inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că pârâta nu a parcurs din etapele Legii nr. 247/2005 decât etapa înregistrării în anul 2007 şi etapa verificării legalităţii măsurii de restituire în natură a imobilelor, iar pentru cea de-a doua etapă era necesar un interval de cel mult 6 luni, apreciat ca fiind un termen rezonabil de soluţionare. Curtea de apel a dispus obligarea pârâtei să transmită dosarul unui evaluator/societăţi de evaluatori în termen de 30 zile de la primirea Dosarului nr. 20823/CC/2007, sub sancţiunea unei penalităţi de 100 RON/zi de întârziere, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire în termen de 60 de zile de la primirea raportului de evaluare de la evaluator/societăţi evaluatori sub aceeaşi sancţiune a plăţii unei penalităţi de 100 RON/zi de întârziere în caz de neexecutare în termen a obligaţiilor.
Cu privire la celelalte capete din acţiune, referitoare la anularea măsurii returnării Dosarului nr. 20823/CC către Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a constatat că aceasta face obiectul cererii de chemare în garanţie şi primeşte o rezolvare în cadrul acestei cereri. Solicitarea de plată a unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie este prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004, ca o sancţiune pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti şi nu a unei atribuţii conferită de lege autorităţii pârâte.
Cu privire la obligarea pârâtei la plata unor daune morale de 50.000 RON s-a constatat că reclamantele nu au dovedit prejudiciul moral suferit, pentru a se aprecia ca întemeiată solicitarea.
Având în vedere că pârâta este partea care a căzut în pretenţii, instanţa de fond a obligat pârâta, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la plata către reclamanţi a sumei de 2.000 RON reprezentând onorariu avocat.
Cererea de chemare în garanţie a fost apreciată ca fiind întemeiată, deoarece potrivit art. 60 C. proc. civ. partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.
În raport de soluţia dată cererii de chemare în judecată se constată că pârâta a căzut în pretenţii, iar obligaţiile stabilite prin hotărâre pot fi executate numai după retrimiterea Dosarului nr. 20823/CC/2007 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este dată cu aplicare greşită a legii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct. 9 din C. proc. civ., întrucât a fost respinsă sesizarea Tribunalului Bucureşti cu privire la soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 5421/2006 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti.
În cauză, Curtea de Apel Bucureşti trebuia să suspende prezenta cauză şi să trimită dosarul Tribunalului Argeş, aceasta fiind instanţa competentă a se pronunţa asupra posibilităţii analizării pe calea contenciosului administrativ a dispoziţiei amintite, în condiţiile în care dispoziţia în cauză este emisă de o autoritate din categoria autorităţilor publice locale.
Recurenta mai precizează că Dispoziţia nr. 5421/2006 a fost emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, solicitând suspendarea cauzei şi trimiterea dosarului Tribunalului Bucureşti în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 5421/2006 a Primarului Municipiului Bucureşti.
Recurenta mai consideră că motivele pentru care apreciază Dispoziţia nr. 5421/2006 emisă de către Primarul Municipiului Bucureşti ca fiind nelegală pot forma obiectul controlului judecătoresc iniţiat prin invocarea excepţiei de nelegalitate, neexistând posibilitatea declanşării unui astfel de control în condiţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată
Se mai susţine că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii reconvenţionale formulate, prin care a solicitat obligarea reclamanţilor să facă dovada calităţii de moştenitor de pe urma fostului proprietar, R.T.
Pe fondul cauzei se arată că, etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei, în sensul că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 5421/2006, a fost transmis de Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 20823/CC.
Totodată, dosarul a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat şi s-a constatat că este legală respingerea cererii de restituire în natură.
În ceea ce priveşte transmiterea dosarului la evaluator în termen de 30 de zile precum şi emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în termen de 60 de zile, recurenta arată că asimilarea termenului de 30 de zile, unui termen în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să trimită dosarul la evaluator, fiind inclusă şi parcurgerea etapei evaluării, aşa cum este prevăzut la art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 este total greşită.
În aplicarea acestor prevederi, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia nr. 2/2006 care prevedea, într-adevăr, selectarea aleatorie atât a dosarului de despăgubire cât şi a evaluatorului/societăţii de evaluare, cu menţiunea că această decizie a fost înlocuită cu Decizia nr. 2815/2008.
Comisia Centrală a emis Decizia nr. 2815/2008 cu privire la modalitatea de transmitere a dosarelor spre evaluare, respectiv în ordinea înregistrării lor, în temeiul dispoziţiilor pct. 17.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII, dar şi a soluţiilor nefavorabile pronunţate de instanţele de judecată cu privire la criteriul aleatoriu stabilit prin Decizia nr. 2/2006.
Deci, nu poate fi vorba de refuzul Comisiei Centrale de a emite titlul de despăgubire, având în vedere că acesta se emite numai după parcurgerea procedurii administrative în totalitate.
Aplicarea unor penalităţi în această situaţie ar fi nejustificată întrucât nu Comisei Centrale îi revine obligaţia de a completa dosarul de despăgubire ci entităţii care l-a soluţionat cât şi reclamantei, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Recurenta consideră că aplicarea plăţii de penalităţi este neîntemeiată, având în vedere că dosarul este incomplet, iar comisia nu poate emite titlul de despăgubire.
Se mai susţine că acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiată şi faţă de obiectul cauzei, având în vedere că este vorba de o obligaţie de a face şi nu de o "obligaţie bănească".
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 5421/2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat şi nu poate fi primit:
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:
"Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze."
Prima instanţă, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute în textul citat, a respins în mod corect excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă.
Prevederile art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege exceptează de la controlul de legalitate înfăptuit de instanţele de contencios administrativ "actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară".
Un astfel de recurs paralel s-a prevăzut prin art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei Înalta Curte reţine următoarele:
Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire.
Potrivit art. 16 din Legea nr. 247/2005 deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta. Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.
În mod expres în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ se menţionează că în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
În alin. (8) se arată că dispoziţiile alin. (1) - (2) şi (7) reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire. În cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.
În cauză s-a efectuat verificarea legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.
Recurenta a invocat în apărarea sa împrejurarea că soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanşării procedurii de soluţionare prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 2815/2008 emisă de Comisia Centrală, însă aceasta avea obligaţia de a trimite dosarul unui evaluator sau societăţii de evaluare desemnate.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de "termen rezonabil" este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un "termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Activitatea pârâtei trebuie organizată de organele competente din interiorul său în aşa fel încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin conduita pârâtei de a tergiversa soluţionarea cererilor reclamantului de emitere a titlurilor de despăgubire se aduc grave prejudicii reclamantului.
Nici motivul de recurs potrivit căruia reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de moştenitori de pe urma fostului proprietar nu este întemeiat şi nu poate fi primit.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanţii au depus dovezi în sensul că G.L.A. este moştenitorul legal al numitei G.G. şi faptul că G.G. a dobândit în proprietate printr-un act de donaţie dreptul de a recupera în natură ori despăgubiri, inclusiv în temeiul Legii nr. 10/ 2001 bunurile aparţinând numitei R.T.
De asemenea, Înalta Curte constată că nici motivul de recurs privind obligaţia la plata cheltuielilor de judecată nu este întemeiată.
Pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanţii au făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 3050 din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi G.L.A. şi S.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 115/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 124/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
