ICCJ. Decizia nr. 1144/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 29 septembrie 2010, reclamanții R.S., L.S., L.F., Z.R., O.Y. și O.E., au chemat în judecată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să procedeze cu prioritate la analizarea dosarului înregistrat la Comisie cu nr. 26733/CC în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură, fiind un caz special conform dispozițiilor art. 3 din Decizia internă a Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 coroborat cu disp. art. 182.5 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, să desemneze evaluator și să îi predea dosarul în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul situat în Galați, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul menționat, în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
în motivarea acțiunii s-a arătat că dosarul administrativ a fost înregistrat la CCSD sub nr. 26733/CC fiind parcursă etapa transmiterii și înregistrării dosarelor.
S-a mai arătat că modalitatea în care CCSD refuză să soluționeze dosarul prelungește în mod nejustificat procedura de restituire și acordare a despăgubirilor, fiind depășită durata termenului rezonabil.
Prin Sentința nr. 2110 din 18 martie 2011 Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamanților, a obligat pârâta să procedeze cu prioritate la analizarea dosarului, fiind un caz special, să desemneze evaluator și să îi predea dosarul în vederea întocmirii raportului de evaluare, pentru imobilul situat în Galați, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii și a obligat pârâta la 4.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunța această hotărâre Curtea a reținut în esență următoarele.
Prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Galați.
Prin Dispoziția nr. 2722 din 10 mai 2008 Primăria Municipiului Galați a respins cererea de restituire în natură a imobilului notificat, propunând măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat. Dosarul a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanșată procedura administrativă prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
A mai reținut Curtea că în cauză, se constată că deși dosarul reclamanților privind acordarea de măsuri reparatorii a fost înregistrat la pârât în mod nejustificat s-a refuzat soluționarea dosarului în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 iar adresele prin care se solicita reclamanților să-și completeze dosarul nu a putut fi reținută ca o apărare în susținerile pârâtei, instituția pârâtă având la dosarul cauzei toate actele necesare pentru îndeplinirea legală a atribuțiilor sale.
S-a mai constatat că deși pârâta a invocat în apărare rămânerea fără obiect a petitului de cerere privind aprobarea pe caz special a dosarului, în sensul că cererea de soluționare a fost aprobată de către Comisia Centrală cu prioritate în baza art. 3 din Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din data de 28 octombrie 2010, nu a depus așa cum susține în întâmpinare extras de pe tabelul privind aprobarea, astfel că această apărare nu este dovedită.
în concluzie, instanța a apreciat că reclamanții se pot considera vătămați în drepturile lor în sensul art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată.
Ca urmare a culpei procesuale, în baza art. 274 C. proc. civ. Curtea a obligat pârâta la 4.000 RON cheltuieli de judecată către reclamanți, reprezentând onorariu avocat.
împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor invocând în drept dispozițiile art. 304 ind. 1 C. proc. civ.
în motivarea căii de atac se arată că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat al Comisiei Centrale cu privire la soluționarea dosarului privind acordarea despăgubirilor în favoarea reclamanților, având în vedere faptul că pârâta nu își exercită cu rea-credință atribuțiile ce îi revin în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Se mai arată că în cauza supusă judecății Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite decizia conținând titlul de despăgubire numai după identificarea obiectului dispoziției și finalizarea etapei verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.
Referitor la îndeplinirea obligațiilor stabilite în dispozitivul sentinței recurate, condiționate de un anume termen prestabilit, respectiv de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și de 60 de zile, se arată că procedura administrativă nu poate fi parcursă într-un interval de 30 de zile.
Referitor la plata cheltuielilor de judecată se arată că acordarea acestora este neîntemeiată față de obiectul pricinii întrucât cererea introductivă de instanță privește o obligație de a face în sarcina Comisiei Centrale.
Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, înalta Curte constată că recursul este fondat în considerarea următoarelor argumente.
Referitor la primul motiv de recurs, raportat la perioada îndelungată, de circa 10 ani, care a trecut de la data declanșării procedurilor de restituire a unui bun în natură sau în echivalent, prima instanță a concluzionat în mod corect că au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, susținerile recurentei privind nesocotirea criteriilor pe baza cărora se apreciază termenul rezonabil, rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nefiind justificate.
Este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005, pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură sunt proceduri complexe, cuprinzând mai mult etape distincte în care, pe lângă recurentă, mai sunt antrenate și alte entități (organele învestite cu soluționarea notificărilor, evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce însă la ideea că autoritatea publică este abilitată să determine ea însăși acest interval de timp, fiind necesar ca deciziile reprezentând titlurile de despăgubire să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum s-a pronunțat în mod constant, în materie, instanța supremă.
Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanța va face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
în speță, onorariul avocatului era nepotrivit în raport de munca îndeplinită de avocat pentru că dosarul a fost soluționat la primul termen de judecată, iar în dosarul de recurs s-au depus de către avocat numai "Concluzii scrise", astfel că s-a procedat la reducerea onorariului la 1.000 RON.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1153/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1141/2012. contencios → |
|---|
