ICCJ. Decizia nr. 1169/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1169/2012
Dosar nr. 2171/54/2009
Şedinţa publică de la 2 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu A.N.D.S., obligarea pârâtei la schimbarea categoriei de folosinţă a suprafeţei de teren ce face obiectul contractului de concesiune din 25 februarie 2008 încheiat între A.D.S., în calitate de concedent şi SC A. SA în calitate de concesionar, obligarea A.D.S. la restituirea sumei de 332.695,20 RON către SC A. SA reprezentând contravaloarea redevenţei achitată în avans, să fie obligată Agenţia să o scutească de la plata redevenţei pentru suprafaţa de 922,89 ha pentru o perioadă de 3 ani, respectiv 2008, 2009 şi 2010 şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare, A.D.S. a invocat excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal şi declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială pentru că litigiul este unul comercial.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin încheierea din 4 decembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale a secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Craiova cu motivarea că bunurile ce fac obiectul contractului de concesiune nu au acelaşi regim juridic, acestea făcând parte atât din domeniul public al statului, în această ipoteză contractul fiind asimilat actelor administrative, cât şi domeniului privat al statului, situaţie care atrage competenţa de drept comun, dar în raport de caracterul unitar al obiectului cauzei, calitatea de autoritate publică centrală a A.D.S. şi dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ.
Prin sentinţa nr. 571 din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea reclamantei SC A. SA ca neîntemeiată.
În motivarea soluţiei, referitor la primul capăt de cerere, instanţa a arătat că nu poate fi reţinut refuzul nejustificat al pârâtei pentru că nu există o exprimare explicită a pârâtei, cu exces de putere de a nu rezolva cererea reclamantei ci s-a precizat de către pârâtă că schimbarea categoriei de folosinţă se poate face numai potrivit legii.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la obligarea la plata sumei de 332.695,20 RON, instanţa de fond a reţinut că nu a fost efectuată procedura prealabilă potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Pentru petitul privind obligarea pârâtei la scutirea de la plata redevenţei pentru suprafaţa de 922,89 ha pentru o perioadă de 3 ani, instanţa de fond a arătat că reclamanta şi-a asumat obligaţia de plată a redevenţei şi aducerea terenului la un nivel optim pentru exploatare şi de aceea a respins şi acest capăt de cerere.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC A. SA şi s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivele de recurs s-a invocat nelegalitatea sentinţei pentru că:
- nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii – art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
S-a arătat că hotărârea instanţei de fond a fost motivată fără a se raporta la probatoriile efectuate, mai ales că a fost efectuată şi o expertiză despre care instanţa nu aminteşte nimic.
- instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, fiind dată şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Recurenta a susţinut că instanţa nu a dat dovadă de rol activ în interpretarea capătului de cerere având ca obiect scutirea de la plata redevenţei şi nu s-a observat că recurenta-reclamantă, prin cererea de scutire de la plata redevenţei, a dorit să invoce excepţia de neexecutare a contractului de concesiune şi instanţa de judecată trebuia să suspende obligaţia de plată a redevenţei pentru perioada de timp care ar fi fost necesară pentru aducerea terenului în situaţia de a putea fi folosit potrivit destinaţiei sale.
La termenul din 14 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, a pus în discuţia părţilor competenţa materială de soluţionare a cauzei, având în vedere obiectul cauzei deduse judecăţii.
Referitor la aceasta, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea excepţiei de necompetenţă materială a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal şi declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal în raport de prevederile art. 66 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006 şi art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.
Intimata A.D.S. a solicitat respingerea excepţiei pentru că recurenta nu a formulat recurs împotriva încheierii din 4 decembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal prin care s-a respins excepţia necompetenţei materiale, astfel că a fost stabilită irevocabil competenţa materială.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat instanţei de fond obligarea A.D.S. la schimbarea categoriei de folosinţă a suprafeţei de teren ce face obiectul contractului de concesiune din 25 februarie 2008 încheiat între A.D.S., în calitate de concedent şi SC A. SA, în calitate de concesionar, obligarea A.D.S. la restituirea sumei de 332.695,20 RON către SC A. SA reprezentând contravaloarea redevenţei achitate în avans, obligarea A.D.S. să scutească reclamanta de la plata redevenţei pentru suprafaţa de 922,89 ha, pentru o perioadă de 3 ani, respectiv 2008, 2009, 2010 şi la plata cheltuielilor de judecată.
În faţa instanţei de fond a fost invocată de către A.D.S. excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal şi s-a solicitat declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşt, secţia a VI-a comercială motivat de faptul că litigiul vizează contractul de concesiune din 25 februarie 2008 şi A.D.S. săvârşeşte fapte de comerţ, iar contractul de concesiune reprezintă un serviciu public de gestiune privată a patrimoniului.
Excepţia a fost respinsă prin încheierea din 4 decembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, având în vedere că bunurile ce fac obiectul contractului de concesiune nu au acelaşi regim juridic, acesta făcând parte atât din domeniul public al statului (în această ipoteză contractul fiind asimilat actelor administrative) cât şi domeniului privat al statului, situaţie care atrage competenţa de drept comun şi pentru că A.D.S. este autoritate publică centrală.
În recursul declarat de SC A. SA nu a fost criticată soluţia instanţei de fond în privinţa modului de soluţionare a excepţiei, iar A.D.S. nu a declarat recurs şi nici nu a invocat în întâmpinare excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Din oficiu, la termenul din 14.12.2011, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor, competenţa materială de soluţionare a cauzei în raport de obiectul dedus judecăţii.
Referitor la această excepţie, A.D.S. a considerat că a fost stabilită irevocabil competenţa Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru că A.D.S. nu a declarat recurs şi recurenta nu a atacat încheierea prin care a fost respinsă excepţia de necompetenţă materială.
Recurenta SC A. SA a solicitat admiterea excepţiei şi declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal în raport de prevederile art. 66 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006 şi art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.
Având în vedere că excepţia necompetenţei materiale este o excepţie de ordine publică şi pentru că litigiul a fost început în anul 2009, în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ. – motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care este obligată să le pună în discuţia părţilor.
Prin urmare, chiar dacă necompetenţa primei instanţe nu a fost invocată de niciuna dintre părţi, instanţa de recurs, din oficiu, în raport de prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora se poate casa o hotărâre ca nelegală când a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, poate invoca necompetenţa primei instanţe în soluţionarea cererii.
În privinţa excepţiei de necompetenţă materială a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, invocată din oficiu, se constată că aceasta este întemeiată.
Obiectul litigiului l-a constituit modul de executare a contractului de concesiune din 25 februarie 2008 ce a avut ca obiect bunuri proprietate publică şi privată a statului, conform caietului de sarcini.
Fiind în litigiu un contract de concesiune încheiat în anul 2008 şi care vizează bunuri proprietate publică sunt aplicabile în materie de competenţă dispoziţiile art. 66 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.
Potrivit art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006 „Soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractului de concesiune, precum şi a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare”, iar conform art. 66 alin. (2) din acelaşi act normativ „Acţiunea în justiţie se introduce la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui jurisdicţie se află sediul concedentului”.
Este adevărat că obiectul litigiului îl constituie un contract de concesiune ce are ca obiect, pe lângă bunuri proprietate publică, şi bunuri proprietate privată a statului, dar, în baza prevederilor art. 17 din C. proc. civ., se prorogă competenţa de soluţionare şi pentru bunul proprietate privată a statului, contractul formând un tot unitar.
De asemenea, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevede că „Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ” ca şi prevederile art. 8 alin. (3) din acelaşi act normativ, potrivit cărora „La soluţionarea litigiilor prevăzute la alin. (2) se are în vedere regula după care principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public”.
În raport de aceste prevederi şi de obiectul acţiunii reclamantei se constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza în fond este Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru că este tribunalul în a cărei jurisdicţie se află sediul concedentului (A.D.S.).
În baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va fi admis recursul, va fi casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru că recursul a fost soluţionat în baza unei excepţii invocate din oficiu de instanţa de recurs nu vor putea fi analizate motivele de recurs ce vizează fondul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC A. SRL Dolj împotriva sentinţei civile nr. 571 din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competenţă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2012.
← ICCJ. Decizia nr. 3238/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3244/2012. Contencios. Anulare act... → |
---|