ICCJ. Decizia nr. 127/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 127/2012
Dosar nr. 7466/2/2010
Şedinţa publică de la 13 ianuarie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 27 august 2010, reclamantul B.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie:
a. Să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a-i soluţiona cererea de redobândire a cetăţeniei române;
b. Să fie obligată pârâta să procedeze la analizarea/avizarea cererii sale de redobândire a cetăţeniei române în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanţei;
c. Să fie obligată pârâta să emită şi să-i comunice, ulterior analizării cererii, Ordinul de redobândire a cetăţeniei române, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la sediul ales în termen de maxim 30 zile de la data analizării/avizării cererii de redobândire a cetăţeniei române (indiferent dacă avizul este pozitiv sau negativ), respectiv să îl programeze pentru depunerea jurământului de credinţă faţă de ţară;
d. Să fie obligată pârâta să plătească suma de 100 RON pe fiecare zi de întârziere cu titlu de daune interese de la data introducerii acţiunii şi până la data comunicării Ordinului de redobândire a cetăţeniei române.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a depus cererea de redobândire a cetăţeniei române în data de 26 mai 2010 la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, primind număr de dosar 20881/2010. Pe data de 30 iunie 2010 a depus cerere de urgentare a dosarului, solicitând informaţii concrete cu privire la modul în care se lucrează la cererea sa de redobândire a cetăţeniei române, precum şi comunicarea Ordinului de redobândire a cetăţeniei române.
Reclamantul a susţinut că, de la momentul înregistrării cererii de redobândire şi până în prezent, s-a interesat periodic cu privire la stadiul soluţionării dosarului la biroul Informaţii din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, primind de fiecare dată acelaşi răspuns invariabil, respectiv că dosarul se află în lucru.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind prematur introdusă, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 1661 din 4 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prematurităţii ca neîntemeiată, a admis în parte cererea formulată de reclamantul B.S., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, a obligat pe pârâtă să analizeze cererea reclamantului de redobândire a cetăţeniei române în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii şi să comunice reclamantului soluţia, iar în cazul soluţionării favorabile a cererii, să-l programeze în vederea depunerii jurământului, a respins capătul de cerere privind daunele interese ca neîntemeiat şi a obligat pe pârâtă la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a depus cererea de redobândire a cetăţeniei române în data de 26 mai 2010 la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, primind număr de Dosar 20881/2010, iar pe data de 30 iunie 2010, a depus cerere de urgentare a dosarului solicitând informaţii concrete cu privire la modul în care se lucrează la cererea sa, precum şi comunicarea Ordinului de redobândire a cetăţeniei române.
Având în vedere faptul că au trecut mai mult de 5 luni de zile de la data înregistrării cererii reclamantului de redobândire a cetăţeniei române, în baza art. 141din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 modificată, Curtea a apreciat că se impune respingerea excepţiei prematurităţii ca neîntemeiată.
Pe de altă parte, a reţinut judecătorul fondului, pârâta avea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor necesare acordării sau redobândirii cetăţeniei române într-un termen care să nu depăşească 5 luni de la data înregistrării cererii şi, cum acest termen a fost depăşit, în baza art. 141 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 modificată, Curtea a admis în parte cererea.
Însă, având în vedere că întârzierea pârâtei în soluţionarea cererii reclamantului se datorează necesităţii obţinerii informaţiilor de la alte autorităţi pentru a putea soluţiona cererea reclamantului, precum şi faţă de volumul de activitate al pârâtei, ceea ce dovedeşte că pârâta nu a fost de rea-credinţă, în baza art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, Curtea a respins capătul de cerere privind daunele interese ca neîntemeiat.
În baza art. 274 şi 276 C. proc. civ., Curtea a obligat pe pârâtă la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către reclamant, având în vedere culpa procesuală a pârâtei, cât şi faptul că cererea reclamantului a fost admisă în parte.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, atât reclamantul B.S., cât şi pârâta Autoritatea Naţională pentru cetăţenie au declarat recurs.
3.1. Recursul declarat de reclamantul B.S.
Solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi admiterea cererii de obligare a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie la plata integrală a cheltuielilor de judecată, recurentul susţine că, deşi instanţa a reţinut în mod corect culpa pârâtei în sensul depăşirii termenului expres prevăzut de lege pentru analizarea dosarului de "cel mult 5 luni de zile", a argumentat greşit faptul că această întârziere s-ar datora necesităţii obţinerii informaţiilor de la alte autorităţi, precum şi volumului mare de activitate, concluzionând că nu ar exista o rea-credinţă din partea autorităţii.
Este adevărat, apreciază recurentul, că art. 274 alin. (3) C. proc. civ. îndreptăţeşte instanţa să cenzureze onorariile avocaţiale, dar acest lucru se întâmplă doar în cazul unei disproporţii vădite a acestora în raport cu valoarea pricinii şi cu munca depusă iar, în cauză, atitudinea unei autorităţi a statului care nu şi-a îndeplinit obligaţiile în termen l-a determinat să cheltuiască o sumă considerabilă de bani.
Pentru toate aceste motive, recurentul solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtei la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea onorariului de avocat, a taxei de timbru şi a timbrului judiciar.
3.3. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie
Invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9, precum şi de art. 3041 C. proc. civ., autoritatea pârâtă susţine că dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 21/1991, conform cărora "Preşedintele Comisiei pentru cetăţenie, prin rezoluţie, dispune fixarea termenului la care Comisia va verifica îndeplinirea condiţiilor necesare acordării sau redobândirii cetăţeniei române potrivit art. 11, termen care nu va depăşi 5 luni de la data înregistrării cererii", au fost interpretate şi aplicate în mod greşit, din moment ce termenul de 5 luni prevăzut de textul de lege invocat este exclusiv pentru verificarea, de către Comisia pentru Cetăţenie, a îndeplinirii condiţiilor necesare redobândirii cetăţeniei române, nefiind aplicabil altor proceduri, cum ar fi cea de avizare a cererii sau de emitere a ordinului de către preşedintele A.N.C.
Astfel, susţine recurenta, deoarece termenul folosit în Legea nr. 21/1991 este „verifică" şi nu „soluţionează", concluzia ce se desprinde este aceea că instanţa de fond a dat textului legal o interpretare greşită.
În plus, chiar dacă s-ar aprecia că termenul de 5 luni prevăzut pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor este un termen imperativ, şi nu de recomandare, depăşirea acestuia nu ar putea fi imputată Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, întrucât pentru analizarea cererilor privind redobândirea cetăţeniei române, Comisia pentru cetăţenie trebuie să aştepte relaţiile pe care i le furnizează diverse instituţii ale statului, iar în unele situaţii, chiar petenţii sunt cei care determină întârzierea procedurilor prevăzute de legea cetăţeniei, prin depunerea unui dosar incomplet.
Mai mult decât atât, învederează autoritatea recurentă, cererea reclamantului de redobândire a cetăţeniei române, înregistrată la Secretariatul tehnic al Comisiei sub nr. 20881/RD/2010 a fost analizată şi avizată pozitiv de Comisia pentru cetăţenie în şedinţa din 16 martie 2011, iar ulterior, prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie nr. 144/P din 18 martie 2011, cererea reclamantului a fost aprobată, urmând ca acesta să depună jurământul de credinţă prevăzut de art. 20 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată.
Aşadar, susţine recurenta, nu s-a produs o nesocotire a dispoziţiilor legale ce reglementează procedura acordării cetăţeniei, în cauza dedusă judecăţii fiind respectat termenul „rezonabil" în reglementarea dată de art. 41 din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale şi în interpretarea Recomandării/Rec/C.M./2007/7, neexistând o eventuală lentoare imputabilă în derularea procedurilor specifice cererilor de redobândire a cetăţeniei române, cererea neputând fi analizată din motive obiective, independente de voinţa Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.
Prin urmare, nu se putea reţine în sarcina A.N.C. un refuz nejustificat de soluţionare a cererii de redobândire a cetăţeniei române în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum în mod eronat a considerat instanţa de fond.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi a dispoziţiilor art. 3041C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele expuse în continuare.
4.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul B.S.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.
Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată, trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Este adevărat că din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond, în cuantum de 3.360 RON.
Însă, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor…, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Onorariile avocaţilor sunt negociabile şi se stabilesc prin contractul de asistenţă juridică, însă acest contract nu este opozabil terţilor în proces şi ca atare, în raport de natura litigiului şi după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa poate majora sau micşora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat.
În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 401/2005, a recunoscut dreptul instanţei de judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial cuvenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat de către reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi a redus cheltuielile de judecată la suma de 2.000 RON.
Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere şi soluţia pronunţată de instanţa de fond, care a admis numai în parte acţiunea reclamantului.
4.2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că reclamantul B.S. a înregistrat cererea de redobândire a cetăţeniei române la data de 26 mai 2010, a formulat cererea de chemare în judecată la data de 27 august 2010, a primit avizul pozitiv din partea Comisiei pentru cetăţenie la data de 16 martie 2011, iar Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie a emis în favoarea reclamantului, la data de 18 martie 2011, Ordinul de redobândire a cetăţeniei române nr. 144/P.
Faţă de situaţia de fapt existentă, nesoluţionarea cererilor de redobândire a cetăţeniei până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere cauzele obiective, nu poate fi calificată ca un refuz nejustificat, în sensul Legii contenciosului administrativ.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul s-a adresat în mai multe rânduri, solicitând redobândirea cetăţeniei române, în temeiul Legii nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauza de faţă este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Potrivit art. 141alin. (2) din Legea nr. 21/1991, autorităţile române trebuie să soluţioneze cererea în 5 luni.
Art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, stabileşte că: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
În cauza de faţă, autoritatea pârâtă nu a respectat termenul de soluţionare, respectiv 5 luni de la înregistrarea cererii.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, nu este fondat.
După cum se constată, sentinţa recurată cuprinde menţiunile prevăzute la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind expuse în considerente atât motivele de fapt, cât şi cele de drept care au format convingerea instanţei în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cauză, iar instanţa de recurs este în măsură să-şi exercite controlul judiciar asupra acesteia.
Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că nu se poate reţine culpa sa procesuală, potrivit art. 274 - 276 C. proc. civ., întrucât nu a contestat pretenţiile reclamantului, iar acţiunea a fost admisă în parte, nu pot fi primite, atâta timp cât reclamantul a sesizat instanţa ca urmare a conduitei pârâtei care nu a soluţionat până la data de 27 august 2010 (data introducerii acţiunii la Curtea de apel) cererea de redobândire a cetăţeniei formulată la data de 26 mai 2010.
Pe cale de consecinţă, cheltuielile de judecată avansate de reclamant au fost determinate de conduita culpabilă a autorităţii publice chemate în judecată, iar avizarea cererii de redobândire a cetăţeniei române la data de 16 martie 2011 şi emiterea Ordinului de redobândire a cetăţeniei române nr. 144/P la data de 18 martie 2011 nu reprezintă cauze exoneratoare de răspundere.
Culpa autorităţii pârâte a fost dovedită, întrucât aceasta trebuia să depună toate diligenţele pentru a verifica stadiul cererii de redobândire a cetăţeniei române şi ulterior, să comunice un răspuns în conformitate cu dispoziţiile legale.
Prin urmare, instanţa de control judiciar va menţine dispoziţia instanţei de fond privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursurile formulate în cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de B.S. şi de Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie împotriva Sentinţei civile nr. 1661 din 4 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 126/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 129/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
