ICCJ. Decizia nr. 129/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 129/2012
Dosar nr. 10446/2/2009
Şedinţa publică de la 13 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 6 noiembrie 2009, reclamanţii, prin Sindicatul Salariaţilor din Ministerul Transporturilor, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, au solicitat repararea prejudiciului cauzat salariaţilor funcţionari publici angajaţi ai pârâtului prin neplata suplimentului postului şi a treptei de salarizare prin obligarea acestuia să acorde fiecărui reclamant, în funcţie de data angajării, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, calculate şi plătite începând cu data de 1 ianuarie 2007, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi obligarea la plata dobânzii legale, calculate conform O.U.G. 9/2000 - pentru sumele datorate începând cu luna ianuarie 2007 şi până la efectuarea plăţii.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au precizat că au statut de funcţionari publici în cadrul pârâtului, având dreptul la cele două suplimente potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, însă nu au primit nici până în prezent drepturile salariale cuvenite.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 4268 din 2 noiembrie 2011, curtea de apel bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea privind pe reclamanţii A.A., A.D., A.V.C., A.N., B.M.S., B.I., B.I.M., B.P.Ş., B.M.G., B.V.A., B.G., B.I., C.O., C.D.G., C.M.D., C.C.R., C.M.E., C.C., C.C.P., C.A.L., D.F., D.D.E., E.C., F.I., G.I., G.R.N., G.R., G.F., H.V.E., I.V., I.D.G., I.C.D., I.F., I.I., I.M.R., I.P., L.C., L.V., M.V., M.D., M.P.F., M.I.C., M.E.A., M.O., M.L., N.L., N.G., N.C., N.V., O.E., O.V., P.C.M., P.P., P.A.M., P.C.M., P.G., P.M., P.L.C., R.V., R.A.E., S.I.T., S.M., S.F., S.G., S.B.M., S.A.C., S.M., S.N.T., S.M., T.D., T.P., T.A., Ţ.E., T.O., V.F., V.G., M.Ş., L.Gh., P.V., D.A., A.M.M., E.E.G., prin reprezentant legal Sindicatul Salariaţilor din Ministerul Transporturilor, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că art. 29 din Legea nr. 188/1999, devenit art. 31 după republicare, la alin. (1) lit. c) şi d), prevede că, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din suplimentul postului şi suplimentul gradului.
În perioada 2004 - 2006, aplicarea acestor prevederi a fost suspendată prin O.U.G. nr. 92/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin O.G. nr. 2/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
Pentru a fi posibilă calcularea celor două suplimente a căror acordare o solicită reclamanţii, ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici, este necesară existenţa unor dispoziţii legale date în aplicarea (executarea) art. 29 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, atribuţie ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forţă juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea dispoziţiilor legale sus-menţionate.
Curtea a constatat că până în prezent nu a fost reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente, iar acordarea acestor drepturi presupune obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat.
Instanţa de fond, raportându-se şi la practica CEDO, a apreciat că în cauză nu se poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, deoarece suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare nu constituie un bun în înţelesul art. 1 din acest Protocol, întrucât aceste pretenţii nu au caracterul unei creanţe certe, lichide şi exigibile.
În practica CEDO, o creanţă invocată pentru a avea valoarea unui bun în sensul art. 1 din Protocol, trebuie să fie suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă. Or, atât timp cât această creanţă nu poate fi determinată, în lipsa unor dispoziţii legale, ea nu respectă condiţiile de a fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocol.
Curtea a mai avut în vedere şi Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 pronunţată de Secţiile Unite al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, prin s-a statuat, că în lipsa unei cuantificări legale, nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamantul Sindicatul Salariaţilor din Ministerul Transporturilor a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant susţine că abordarea instanţei de fond contravine principiului instituit de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea drepturilor Omului conform căruia: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale".
Or, susţine recurentul, apreciind că în speţă nu sunt aplicabile prevederile sus-menţionate, motivate de aprecierea că dreptul consfinţit în lege nu reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, instanţa de fond goleşte însuşi conţinutul dreptului la aceste sporuri recunoscut şi menţionat de legea specială, nesancţionând în niciun fel lipsa de diligenţă a angajatorului.
Pe de altă parte, susţine recurentul, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul că dreptul de creanţă reprezintă un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde ca a avut cel puţin o speranţă legitimă de a-l vedea concretizat.
Mai mult decât atât, prin Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza Mureşanu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în mod expres că salariul reprezintă un „bun" în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol.
Aşadar, dreptul reclamanţilor la cele două componente salariale reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare constituie un drept de remunerare a muncii şi face parte din conţinutul complex al dreptului fundamental la muncă.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare:
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31 - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5, intitulat „Drepturi şi îndatoriri", din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenţii-reclamanţi solicită plata drepturilor, în calitate de funcţionari publici în cadrul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria recurenţilor şi a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive, precum şi cu substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adopta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2008).
Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar recurenţii-reclamanţi nu au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanţi la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei CEDO, o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că, în lipsa unei cuantificări legale, nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Pe de altă parte, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurenţilor referitoare la regimul discriminatoriu, neavând relevanţă existenţa unei practici judiciare contrare, în condiţiile în care nu există bază legală pentru calcularea şi acordarea celor două drepturi băneşti.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Sindicatul Salariaţilor din Ministerul Transporturilor împotriva Sentinţei civile nr. 4268 din 2 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 127/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 130/2012. Contencios → |
|---|
