ICCJ. Decizia nr. 1586/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1586/2012
Dosar nr. 40244/3/2007
Şedinţa publică de la 23 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Litigiul în cadrul căruia a fost invocată excepţia de nelegalitate
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cu nr. 7317/2/2007, reclamantul U.M. a solicitat, în contradictoriu cu Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Guvernul României, obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei reprezentând contravaloarea sporului de fidelitate în procent de 20% din salariul de bază, începând cu anul 2005, actualizat cu indicele de inflaţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 652 din 27 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă materială şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 40244/3/2007, reclamantul U.M. a chemat în judecată pe pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Guvernul României, solicitând obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei reprezentând suma echivalentă a diferenţei salariale ce i se cuvine dintre ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi acesta, prin aplicarea coeficientului şi valorii de referinţă sectorială ce i s-a acordat pe perioada 6 martie 2006 - 17 octombrie 2007, actualizată cu indicele de inflaţie, recalcularea tuturor drepturilor salariale ce rezultă din aceasta şi efectuarea cuvenitelor menţiuni în carnetul de muncă.
Prin Sentinţa civilă nr. 384 din 1 februarie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 40244/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin Sentinţa civilă nr. 2523 din 1 octombrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 40244/3/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă şi înaintându-se dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
Prin Decizia nr. 3678 din 23 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 40244/3/2007, iar prin încheierea din data de 29 mai 2009 s-a dispus conexarea Dosarului nr. 13217/3/2008 la Dosarul nr. 40244/3/2007.
Prin încheierea din data de 18 august 2009, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de reclamant, iar prin Decizia nr. 979 din 8 iulie 2010 a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor lit. A) pct. 4 din Anexa nr. 1 la O.G. nr. 38/2003, ca devenită inadmisibilă, şi excepţia cu privire la art. 2 alin. (3) şi (5), art. 8 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 364/2004, art. 135, art. 217 alin. (4) şi art. 219 alin. (1) din C. proc. pen., art. 89 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 şi art. 10 alin. (5) şi (8) din O.U.G. nr. 43/2002, ca neîntemeiată.
2. Obiectul excepţiei de nelegalitate
La data de 24 septembrie 2010 reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei din 15 mai 2007 emisă de directorul general al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, arătând că aceasta contravine Ordinului nr. 132/2004 modificat prin Ordinul nr. 122/2007, respectiv prevederilor art. 37 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi art. 49 Anexa nr. 4 din O.G. nr. 38/2003, art. 88, 89 din Legea nr. 188/1999 şi art. 41- 48 din C. muncii, care prevăd acordarea drepturilor poliţistului în situaţia detaşării, potrivit nivelului şi complexităţii muncii, de către angajatorul unde salariatul este detaşat, la situaţia mai favorabilă, opinând că ar fi discriminat sub aspectul drepturilor reieşite din raporturile de serviciu faţă de ofiţerii de poliţie judiciară detaşaţi de la Ministerul Administraţiei şi Internelor la Direcţia Naţională Anticorupţie, nerespectându-se normele de detaşare şi de acordare a drepturilor reieşite astfel din raporturile de serviciu, el nefiind delegat.
A precizat reclamantul că munca este identică cu cea a ofiţerilor de poliţie judiciară din Direcţia Naţională Anticorupţie, că a fost salarizat în mod discriminatoriu, în ceea ce priveşte coeficienţii de ierarhizare; nefiind făcută aplicarea niciunei norme de detaşare pe perioada supusă procesului, Anexa nr. 4 din O.G. nr. 38/2002 fiind valabilă pentru toţi poliţiştii.
Mai arată reclamantul că a executat funcţii în afara Ministerului Administraţiei şi Internelor în perioada supusă procesului 6 martie 2006 - 17 octombrie 2007, când a fost detaşat şi nu delegat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, efectuând acte de urmărire penală în condiţii identice cu ofiţerii de poliţie judiciară din Direcţia Naţională Anticorupţie, în raport de dispoziţiile art. 131 alin. (3) din Constituţie şi a normelor de drept subsecvente art. 217 alin. (4), art. 219 din C. proc. pen., Legea nr. 364/2004 şi art. 63 din Legea nr. 304/2004.
A susţinut reclamantul că discriminarea acestuia este evidentă, încălcându-se art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi O.G. nr. 137/2000.
În sfârşit, mai arată reclamantul că dispoziţiile a căror nelegalitate a invocat-o încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 44, art. 47, art. 52, art. 53, art. 57, art. 135 alin. (2) lit. f), art. 139, art. 154 şi art. 148 din Constituţia României.
3. Învestirea instanţei de contencios administrativ cu excepţia de nelegalitate
Prin încheierea din data de 24 septembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 40244/3/CA/2007 al Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, pentru cercetarea legalităţii Dispoziţiei din 15 mai 2007 emisă de directorul general al Direcţiei Generale Management Resurse Umane din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi suspendarea judecăţii cauzei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ sub nr. 40244/3/2010, iar la data de 7 decembrie 2010 reclamantul şi-a completat şi precizat excepţia de nelegalitate, arătând că solicită obligarea Ministerului Administraţiei şi Internelor la declasificarea Dispoziţiei din 15 mai 2007 invocând nelegalitatea acesteia şi prin prisma nelegalei clasificări, cu grad de clasificare "secret de serviciu", susţinând că astfel contravine dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 182/2002 şi art. 7 şi 8 din H.G. nr. 585/2002, respectiv art. 8, 11 şi art. 17 şi 24 din H.G. nr. 781/2002, cu reiterarea susţinerilor invocate în faţa Tribunalului în cuprinsul excepţiei de nelegalitate.
4. Hotărârea Curţii de apel
Prin Sentinţa civilă nr. 2698 din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal excepţia de nelegalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că prin încheierea din data de 24 septembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 40244/3/CA/2007 al Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, doar pentru cercetarea legalităţii Dispoziţiei din 15 mai 2007 emisă de directorul general al Direcţiei Generale Management Resurse Umane din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, astfel încât, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, urmează a se pronunţa doar cu privire la legalitatea acestui act administrativ nu şi cu privire la Ordinele nr. 132/2004 şi nr. 122/2001, a căror nelegalitate a fost invocată de reclamant în faţa Curţii de Apel, instanţa fiind "ţinută" astfel de limitele sesizării.
În ce priveşte completarea şi precizarea de către reclamant a excepţiei de nelegalitate, prin care acesta arată că solicită obligarea Ministerului Administraţiei şi Internelor la declasificarea Dispoziţiei din 15 mai 2007 invocând nelegalitatea acesteia şi prin prisma nelegalei clasificări, cu grad de clasificare "secret de serviciu", instanţa a reţinut că operaţiunea de clasificare a unui act administrativ nu este un motiv de nelegalitate de formă sau fond a actului în sine.
S-a arătat că în cazul unei eventuale vătămări pornind de la decizia de clasificare sau refuzul de declasificare, instanţa are posibilitatea ca, în cazul în care constată că în mod nejustificat un act administrativ a fost clasificat, în cadrul procedurii prevăzute de lege, să oblige autoritatea emitentă să procedeze la declasificare.
Sub acest aspect s-a mai reţinut că potrivit art. 20 din Legea nr. 182/2002, orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au clasificat informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare, contestaţia urmând a fi soluţionată în condiţiile legii contenciosului administrativ.
În atare condiţii judecătorul fondului a concluzionat că reclamantul avea la îndemână procedura contestaţiei, în ipoteza refuzului reclamantul având la îndemână acţiunea în faţa instanţei de contencios competente prin care să solicite obligarea Ministerului Administraţiei şi Internelor la declasificarea dispoziţiei, astfel încât acest aspect nu poate fi reţinut ca fiind un motiv de nelegalitate a Dispoziţiei din 15 mai 2007.
Dispoziţia în speţă a fost depusă la instanţa de contencios administrativ, respectiv la Compartimentul Informaţii Clasificate al Curţii de Apel Bucureşti, la care completul de judecată a avut acces în baza autorizaţiei, prin această dispoziţie dispunându-se delegarea reclamantului, alături de alţi ofiţeri de poliţie judiciară, de la Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Braşov, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Cluj, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Hunedoara, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Sibiu, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, art. 76 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 şi Ordinul nr. 600/2005, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte pe reclamant, decizia fiind luată la propunerea Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti.
A apreciat prima instanţă că din analiza conţinutului Dispoziţiei din 15 mai 2007 nu rezultă aspecte de nelegalitate, aceasta fiind emisă în baza art. 47 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, art. 76 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 şi Ordinul nr. 600/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
S-a mai reţinut că împrejurarea invocată şi anume discriminarea reclamantul sub aspectul drepturilor reieşite din raporturile de serviciu faţă de ofiţerii de poliţie judiciară detaşaţi de la Ministerul Administraţiei şi Internelor la Direcţia Naţională Anticorupţie, cu nerespectarea normelor de detaşare şi de acordare a drepturilor reieşite astfel din raporturile de serviciu, vizează în esenţă fondul litigiului cu care a fost învestit Tribunalul Bucureşti, iar nu nelegalitatea Dispoziţiei, fiind aspecte ce ţin eventual de modul de interpretare a dispoziţiilor legale ce vizează detaşarea sau delegarea funcţionarilor publici în general şi a funcţionarilor publici cu statut special, în particular.
Astfel, din dispoziţia în speţă rezultă numai că reclamantul a fost delegat şi nu detaşat, or, a apreciat instanţa, din acest punct de vedere nu se regăseşte un motiv de nelegalitate, în contextul în care la solicitarea Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare au fost delegaţi un număr de ofiţeri de poliţie judiciară de la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, la propunerea acesteia din urmă, să efectueze acte de urmărire penală în anumite dosare de urmărire penală, individualizată, delegare cu care reclamantul a fost de acord, inclusiv cu continuarea delegării, aşa cum rezultă din raportul din data de 23 aprilie 2007.
În raport cu situaţia de fapt reţinută, instanţa a apreciat că delegarea reclamantului a fost dispusă în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente, neputându-se susţine că interesul a fost doar al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare, interes ce viza soluţionarea unor dosare penale, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti având obligaţia, în raport cu structura poliţiei române să asigure necesarul de poliţişti în activitatea de poliţie judiciară, chiar dacă instrumentarea dosarelor nu este de competenţa acesteia, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti făcând de altfel propunerea de delegare a reclamantului.
De asemenea susţinerea reclamantului în sensul că dispoziţia a cărei nelegalitate a invocat-o încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 44, art. 47, art. 52, art. 53, art. 57, art. 135 alin. (2) lit. f), art. 139, art. 154 şi art. 148 din Constituţia României, priveşte în esenţă actele normative de nivel superior, prin Decizia nr. 979 din 8 iulie 2010 a Curţii Constituţionale fiind respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor lit. A) pct. 4 din Anexa nr. 1 la O.G. nr. 38/2003 ca devenită inadmisibilă şi ca neîntemeiată excepţia cu privire la art. 2 alin. (3) şi (5), art. 8 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 364/2004, art. 135, art. 217 alin. (4) şi art. 219 alin. (1) din C. proc. pen., art. 89 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 şi art. 10 alin. (5) şi (8) din O.U.G. nr. 43/2002.
5. Recursul reclamantului
Reclamantul a atacat cu recurs sentinţa menţionată, solicitând casarea ei, rejudecarea cauzei şi admiterea excepţiei de nelegalitate, cu completările ulterioare, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041C. proc. civ.
Cea mai mare parte a motivării căii de atac cuprinde dezvoltarea motivului prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care partea a arătat că sentinţa cuprinde motive contradictorii, pentru că, deşi a identificat obiectul excepţiei de nelegalitate ca fiind Dispoziţia din 15 mai 2007, emisă de directorul general al Direcţiei Generale Management Resurse Umane din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi prevederile legale invocate ca fiind încălcate, în motivarea excepţiei, instanţa a reţinut, în sentinţă, că susţinerile reclamantului nu se referă la nelegalitatea dispoziţiei.
Recurentul-reclamant a adăugat că, procedând în acest fel, prima instanţă a ignorat toate aspectele de nelegalitate, decurgând din prevederile art. 217 alin. (4) şi 219 C. proc. pen. (dispoziţiile date de procuror privind efectuarea exercitării penale) şi din prevederile Legii nr. 364/2004, Legii nr. 188/1999 şi Regulamentul parchetelor nr. 21/2007, privind delegarea administrativă/detaşarea funcţionarilor publici.
În altă ordine de idei, recurentul-reclamant a arătat că prima instanţă a refuzat să se pronunţe asupra demersurilor efectuate cu privire la desecretizarea dispoziţiei de delegare, în pofida obligaţiilor decurgând din art. 3 pct. 1 şi art. 17 C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A precizat că aspectele privind desecretizarea dispoziţiei atacate erau strâns legate de obiectul cauzei, intrând astfel în căderea instanţei de contencios administrativ competente să judece excepţia de nelegalitate.
Referitor la motivul prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că hotărârea a fost pronunţată fără temei legal şi cu încălcarea legii, respectiv a art. 6 parag. 1 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul celor subsumate criticii rezumate anterior.
În fine, sub incidenţa prevederilor art. 3041 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond nu a analizat legalitatea dispoziţiei în contextul salarizării sale discriminatorii, ca ofiţer de poliţie judiciară ce şi-a desfăşurat activitatea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor miliare, în raport cu ofiţerii de poliţie judiciară detaşate la Direcţia Naţională Anticorupţie, invocând, în acest sens, practica în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Decizia din 26 septembrie 2002, Duchez c. Franţei; Decizia din 6 decembrie 2007, Beian c. României, parag. 59) şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 21 din 10 martie 2008).
6. Apărările intimaţilor
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că sentinţa atacată este legală şi temeinică, punctând distincţia dintre statutul juridic al ofiţerilor de poliţie judiciară, numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau al Direcţiei de Investigare a Criminalităţii Organizate şi Terorismului, salarizaţi conform O.U.G. nr. 27/2006, şi statutul poliţiştilor delegaţi pentru efectuarea unor activităţi dispuse de procuror, în cadrul altor structuri ale Ministerului Public, conform art. 20 alin. (3) şi art. 135 teza I C. proc. pen. şi art. 3 alin. (3) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare.
Legat de caracterul discriminatoriu al salarizării celor două categorii de ofiţeri de poliţie judiciară, intimatul-pârât a arătat că, aşa cum a stabilit şi prima instanţă, acesta este un aspect ce ţine de fondul litigiului, iar nu de excepţia de nelegalitate analizată, şi a reamintit coordonatele definiţiei tratamentului discriminatoriu, conform O.U.G. nr. 137/2000 şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului .
În ceea ce priveşte declasificarea dispoziţiei, intimatul-pârât a arătat că instanţa a reţinut în mod corect că operaţiunea de clasificare a unui act administrativ nu este un motiv de nelegalitate de formă sau fond a actului în sine, care să conducă la nelegalitatea acestuia, pentru eventuala vătămare provenind din decizia de clasificare sau din refuzul de declasificare, instanţa de contencios putând să oblige la declasificare, dar nu şi în condiţiile în care recurentul din prezenta cauză nu a contestat decizia de clasificare.
La rândul său, Direcţia generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a depus la dosar o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, subliniind că, prin dispoziţia ce formează obiectul litigiului, recurentul-reclamant a fost delegat să efectueze acte de urmărire penală în anumite dosare ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare, iar nu detaşat, într-un mod similar ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.
7. Procedura derulată în recurs
Prin notele scrise depuse la dosarul Înaltei Curţi la termenul din 10 februarie 2012, recurentul-reclamant a invocat excepţia de nelegalitate a mai multor acte care priveau delegarea sa de la Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, la Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Secţia parchetelor Militare, dat fiind că acestea sunt lovite de nulitate, aşa cum prevede art. 1225 alin. (2) din C. civ., în sensul că "Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute", iar, pe de altă parte, potrivit art. 1225 alin. (3) din C. proc. civ. "obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri."
Acestea sunt: adresa Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti nr. 260578/2005, prin care au fost nominalizaţi ofiţerii delegaţi să efectueze acte de urmărire penală privind pe notarul public A.L., în fapt fiind vorba despre o detaşare pe termen nelimitat, iar nu delegare; adresele nr. 165588/2006 (30620/2006), privind delegarea poliţiştilor pentru efectuarea de acte procedurale, sub directa îndemnare a Procurorului militar, în vederea soluţionării operativă a Dosarelor nr. 97/P/1990 şi 75/P/1998; rezoluţiile procurorului militar nr. 97/P/1990 şi 75/P/1998 din data de 6 martie 2006, prin care s-a dispus delegarea sa pe termen nelimitat - pentru efectuarea de acte procedurale în cele două dosare, în temeiul art. 135 şi 219 C. proc. pen. şi art. 63 din Legea nr. 304/2004; Dispoziţia din 15 mai 2007 a Direcţiei Generale Management şi Resurse Umane, prin care a fost delegat de la Ministerul Administraţiei şi Internelor, Serviciul Cercetării Penale la Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare, pe perioada 15 mai 2007 - 31 decembrie 2007, în condiţiile în care efectua deja acte de urmărire penală, conform celor dispuse prin Ordonanţa nr. 706/P/2011.
În cadrul notelor scrise, recurentul-reclamant a solicitat, de asemenea, să se dispună executarea silită a obligaţiilor neîndeplinite de pârâţi cu privire la detaşarea sa de la Ministerul Administraţiei şi Internelor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând prevederile art. 47 alin. (5), 45 şi 46 alin. (1) şi (2) din C. muncii, constatarea discriminării salariale precum şi obligarea în solidar, a pârâţilor, la despăgubiri în sumă de 10.000 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Aceste cereri nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, pe de o parte, pentru că, în temeiul art. 316, raportat la art. 294 C. proc. civ., în calea de atac nu se pot formula cereri noi, şi, pe de altă parte, pentru că litigiul de faţă are un obiect strict determinat, circumscris procedurii excepţiei de nelegalitate reglementate prin art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ neputând pronunţa decât o soluţie asupra excepţiei.
Ulterior, recurentul-reclamant a depus la dosar mai multe cereri de note scrise prin care a răspuns întâmpinărilor formulate de intimaţii-pârâţi şi a formulat precizări şi completări ale argumentelor prezentate în motivarea recursului şi a excepţiilor de nelegalitate invocate în recurs.
Prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 21 martie 2012, intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lână Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea excepţiilor de nelegalitate invocate în recurs, ca inadmisibile, invocând prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 316, raportat la art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Totodată, a invocat tardivitatea motivelor de recurs precizate şi completate prin cererea depusă la termenul din 10 februarie 2012, peste termenul de motivare a recursului, de 5 zile de la comunicarea sentinţe, stabilit conform art. 303 C. proc. civ., corelat cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
II. Considerentele Înaltei Curţi
1. Asupra excepţiilor de nelegalitate invocate în recurs
Înalta Curte a fost învestită cu un recurs declarat, în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, împotriva unei sentinţe prin care Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat o excepţie de nelegalitate invocată în cadrul Dosarului nr. 40244/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Obiectul excepţiei de nelegalitate, constând în Dispoziţia din 15 mai 2007, emisă de directorul general al Direcţiei Generale Management Resurse Umane din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, a fost stabilit prin încheierea din data de 24 septembrie 2010 a tribunalului, încheiere care constituie actul de sesizare a instanţei de contencios administrativ competente, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs este limitat la examinarea legalităţii sentinţei prin care a fost soluţionată acea excepţie de nelegalitate, prin prisma motivelor încadrate în prevederile art. 304 şi 3041C. proc. civ.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate poate fi invocată oricând în cadrul unui proces, dar numai cu privire la acte administrative de care depinde soluţionarea litigiului pe fond, relevanţa excepţiei urmând a fi verificată de instanţa în faţa căreia a fost invocată, în raport cu obiectul litigiului şi al actului administrativ în discuţie.
Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată că soluţionarea recursului nu depinde de actele administrative a căror nelegalitate a invocat-o recurentul-reclamant în această fază procesuală, nefiind relevate argumente pe baza cărora să poată fi stabilită o dependenţă între acestea şi legalitatea Dispoziţiei din 15 mai 2007, prin care, conform celor reţinute în considerentele sentinţei s-a dispus delegarea reclamantului, alături de alţi ofiţeri de poliţie judiciară, de la Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Braşov, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Hunedoara, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Mureş, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Sibiu, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, art. 76 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 şi Ordinul nr. 600/2005, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte pe reclamant, decizia fiind luată la propunerea Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu excepţiile de nelegalitate invocate în recurs ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, analizată mai sus.
2. Asupra motivelor de recurs invocate
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant şi a prevederilor art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Obiectul excepţiei de nelegalitate pe care a avut-o de soluţionat Curtea de apel constă că Dispoziţia din 15 mai 2007, privind delegarea unor ofiţeri de poliţie judiciară, printre care şi recurentul-reclamant, la secţia parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excepţia fiind invocată în cadrul unui litigiu referitor la plata unor drepturi salariale.
Considerentele sentinţei atacate cuprind o analiză judicioasă a legalităţii actului administrativ menţionat, cu indicarea clară şi logică a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi a celor pentru care au fost înlăturate argumentele reclamantului, fiind îndeplinite cerinţele privind calitatea hotărârii, impuse prin prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., interpretate într-o manieră care să concorde cu exigenţele art. 6 parag. 1 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Albina contra României, Hotărârea din 28 aprilie 2005, M. Of. nr. 1049/25 noiembrie 2005).
Hotărârea nu este susceptibilă de critici sub aspectul neanalizării şi nesoluţionării unor capete de cerere pe care partea le-a considerat "strâns legate de legalitatea dispoziţiei contestate" pentru că limitele învestirii instanţei, în cadrul procedurii speciale, incidentale, a excepţiei de nelegalitate, sunt cele stabilite prin încheierea de sesizare, în coordonatele art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa având doar obligaţia de a examina concordanţa actului administrativ cu prevederile normative cărora le este circumscris acesta.
Sub acest aspect, judecătorul primei instanţe a reţinut corect că declasificarea dispoziţiei, în raport cu prevederile Legii nr. 182/2002 şi ale H.G. nr. 585/2002, poate face obiectul unei acţiuni separate în contencios administrativ, iar cererile privind discriminările salariale vizează fondul litigiului, excedând cadrul procesual al excepţiei de nelegalitate.
În ceea ce priveşte motivele invocate în susţinerea excepţiei de nelegalitate, instanţa de control judiciar împărtăşeşte concluzia la care a ajuns Curtea de apel, în sensul că, prin delegarea în vederea efectuării unor activităţi de poliţie judiciară, sub supravegherea procurorului, în cadrul secţiei parchetelor militare a parchetelor de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au fost încălcate prevederile speciale ale art. 47 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţiştilor, corelate cu normele cu caracter general cuprinse în art. 88 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, luând în considerare elementele distinctive ce decurg din calitatea recurentului-reclamant, de ofiţer de poliţie judiciară şi funcţionar public cu statut special. De altfel, după cum bine a observat şi judecătorul fondului, demersul judiciar al recurentului-reclamant nu vizează nelegalitatea dispoziţiei de delegare înseşi, ci a fost generat de nemulţumiri legate de modul de stabilire a drepturilor salariale, pe care îl consideră discriminatoriu, în raport cu ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
3. Temeiul legal al soluţie adoptate în recurs
Ţinând seama de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, conform art. 304 pct. 7 şi 9 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu excepţiile de nelegalitate invocate în recurs ca inadmisibilă.
Respinge recursul declarat de U.M. împotriva Sentinţei civile nr. 2698 din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2012.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 130/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 200/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
