ICCJ. Decizia nr. 203/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 203/2012
Dosar nr. 1286/59/2010
Şedinţa publică de la 18 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A&C D.F. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Comisia pentru Autorizarea Operatorilor Economici din Domenii cu Reglementări Specifice din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, solicitând:
- să constate refuzul nejustificat al pârâţilor de a proceda la eliberarea Autorizaţiei de funcţionare aferentă dosarului depus şi soluţionat prin aprobare în data de 22 ianuarie 2010 în şedinţa Comisiei pentru autorizarea operatorilor economici din domenii cu reglementări specifice;
- să se constate îndeplinirea condiţiilor pentru eliberarea Autorizaţiei de funcţionare aferentă dosarului depus şi soluţionat prin aprobare în data de 22 ianuarie 2010 în şedinţa Comisiei pentru autorizarea operatorilor economici din domenii cu reglementări specifice;
- să se dispună obligarea pârâţilor la eliberarea deîndată şi necondiţionată a Autorizaţiei de funcţionare aferentă dosarului depus şi soluţionat prin aprobare în data de 22 ianuarie 2010 în şedinţa Comisiei pentru autorizarea operatorilor economici din domenii cu reglementări specifice;
- să se constate că faţă de data depunerii şi data soluţionării dosarului (respectiv data de 22 ianuarie 2010) suma care trebuia achitată cu titlu de taxă de autorizare este în cuantum de 10.000 euro şi nu de 100.000 euro astfel cum a fost ea virată în echivalent RON prin ordinul de plată nr. 1 din 1 octombrie 2010 în cuantum de 425.110.00 RON şi Ordinul de plată nr. 2 din 6 octombrie 2010 în cuantum de 1.760,00 RON, sens în care solicită să se dispună şi cu privire la diferenţa de sumă de 90.000 euro în sensul restituirii către societate.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a depus întreaga documentaţie în vederea autorizării magazinului D.F. aflat în aria de competenţă a biroului vamal Moraviţa, Judeţul Timiş.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat, în principal, respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 60 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, precum şi acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în esenţă, următoarele:
În privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, prima instanţă a reţinut că este neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, care definesc refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, refuz concretizat prin adresa pârâtului din data de 6 decembrie 2010, asimilat actului administrativ unilateral, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2), şi pentru care nu este obligatorie plângerea prealabilă, în raport cu dispoziţiile exprese ale art. 7 alin. (5) din aceeaşi lege.
Prevederile menţionate asimilează refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii, or, în speţă, reclamanta invocă o neexecutare, pretins imputabilă pârâtei, a unui act administrativ emis ca urmare soluţionării favorabile a cererii sale, respectiv, aprobarea din data de 22 ianuarie 2010 a documentaţiei depuse în vederea eliberării autorizaţiei solicitate.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că reclamanta contestă refuzul exprimat de pârât la data de 6 decembrie 2010, de eliberare a autorizaţiei solicitate, dată fiind schimbarea legislaţiei în materie şi neplata în timp util a taxei aferente, în condiţiile în care la data de 22 ianuarie 2010, i s-a aprobat documentaţia depusă în acest scop, şi apreciază ca fiind relevante în speţă dispoziţiile legale corespunzătoare perioadei în care i s-a aprobat documentaţia iniţială, considerând plata taxei de autorizare ca fiind o simplă formalitate de care depindea eliberarea în fapt a autorizaţiei, caz în care modificarea ulterioară a legislaţiei incidente nu îi este aplicabilă.
Din coroborarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 104/2002 privind regimul vamal al mărfurilor comercializate în regim duty-free, prima instanţă a reţinut, în mod cert, că se plătea o taxă anuală de autorizare de 10.000 de euro, în RON, de către societatea comercială care solicita autorizarea, pentru primul an, taxa urmând a fi plătită înainte de eliberarea autorizaţiei de funcţionare, aspect ce rezultă în mod implicit şi din adresa din 25 ianuarie 2010, emisă de direcţia de specialitate a MFP, prin care i se face cunoscut reclamantei necesitatea transmiterii dovezii de achitare a acestei taxe, în vederea întocmirii formularului de autorizaţie, iar ulterior semnării acestui formular, societatea reclamantă urma să se prezinte la sediul ministerului în vederea ridicării originalului autorizaţiei, însoţit de documentele aferente şi de ştampila societăţii.
Autorizaţia de funcţionare în acest caz, reprezintă un act administrativ complex, potrivit doctrinei în materie, în sensul că emiterea sa presupune îndeplinirea mai multor formalităţi procedurale prealabile, între care şi plata taxei de autorizare, formalităţi care nu produc prin ele însele efecte juridice ci condiţionează numai efectele juridice ale actului administrativ pe care îl fundamentează.
Aşa fiind, prima instanţă a reţinut că nu pot fi primite susţinerile reclamantei în sensul că legislaţia în vigoare la momentul achitării taxei „nu poate retroactiva şi nu poate desfiinţa o autorizare deja în vigoare şi existentă”, atât timp cât nu s-a eliberat o astfel de autorizaţie, ce era condiţionată, ca act administrativ valabil, de sine stătător, tocmai de plata acestei taxe.
Instanţa de apel reţine că dispoziţiile O.U.G. nr. 104/2002, au fost modificate, prin O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri de combatere a evaziunii fiscale, act normativ în vigoare din data de 23 iunie 2010 şi care, la art. VIII alin. (2) stipulează că, „după data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Ministerul Finanţelor Publice nu mai eliberează autorizaţii de funcţionare a magazinelor duty-free/duty-free diplomatice”, în mod corelativ, fiind eliminată dispoziţia anterioară a O.U.G. nr. 104/2002 privind termenul de plată a taxei de autorizare pentru primul an şi menţinută doar reglementarea privind plata acestea pentru următorii ani, cu 10 zile calendaristice înainte de expirarea anului de funcţionare precedent, iar dispoziţiile art. 5 din noul act normativ a modificat dispoziţiile anterioare cu privire la cuantumul taxei de autorizare, în sensul că, „pentru fiecare an de funcţionare a magazinelor duty-free se datorează o taxă anuală de 100.000 euro pentru fiecare magazin …”.
Aşa fiind, prima instanţă a reţinut că reclamanta avea cunoştinţă despre modificarea legislaţiei în materie, considerând că achitarea sumei de 100.000 euro la momentul 1 octombrie şi 6 octombrie 2010, conform ordinelor de plată depuse la dosar, era de natură să o repună în legalitate, apreciere în mod evident eronată atât timp cât, aşa cum s-a arătat, taxa majorată de 100.000 de euro a fost prevăzută numai pentru autorizarea anuală a magazinelor duty-free, care obţinuseră deja autorizaţie la momentul intrării în vigoare a noului act normativ, ce a prevăzut în mod expres imposibilitatea obţinerii de autorizaţii de funcţionare pentru astfel de magazine, după acest moment.
De altfel, prin art. VIII alin. (4) din acelaşi act normativ se instituie dispoziţii tranzitorii cu privire la achitarea în continuare a acestei taxe doar pentru operatorii economici care beneficiază de autorizaţie de funcţionare a magazinelor în regim de duty-free şi care au achitat până la data intrării în vigoare a ordonanţei, taxa anuală pentru eliberarea autorizaţiei de funcţionare, ipoteză în care reclamanta nu se circumscrie, or, aceasta nu s-a mai prevalat de noile dispoziţii legale, ci dimpotrivă, a solicitat eliberarea autorizaţiei corespunzătoare în raport cu legislaţia anterioară şi cu taxa aferentă de 10.000 de euro, precum şi restituirea sumei de 90.000 euro ca fiind o plată nedatorată.
Concluzionând, judecătorul fondului a reţinut că refuzul de acordare a autorizaţiei solicitate nu a fost unul nejustificat, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, care să determine obligarea necondiţionată pârâţilor la emiterea autorizaţiei de funcţionare solicitate.
De asemenea, a reţinut că nici cererea acesteia referitoare la legalitatea plăţii taxei de 10.000 euro nu poate fi primită, iar în ceea ce priveşte diferenţa de taxă pretins încasată în plus, aceasta nu se circumscrie noţiunii de despăgubiri, în sensul dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din lege, putând fi solicitată direct organului fiscal, în măsura în care se constată ca fiind incidente unul din cazurile prevăzute de art. 117 alin. (1) C. proc. fisc, referitoare la restituirea de sume către debitor.
Recursul
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A&C D.F. SRL Timişoara criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în esenţă pentru următoarele motive:
- Prima instanţă a dat o interpretarea greşită dispoziţiilor legale incidente în speţă şi probatoriului administrat.
Se arată de recurent că a depus întreaga documentaţie în vederea autorizării magazinului duty-free în aria de competenţă a biroului vamal Moraviţa - Judeţul Timiş, iar dosarul a fost analizat pe fond şi pe formă, fiind avizat favorabil, sens în care s-a transmis comunicarea nr. 645202/710608 din data de 25 ianuarie 2010.
- Consideră recurentul că aprobarea dosarului este aferentă anului calendaristic 2010, că suma comunicată drept obligaţie de plată nu avea nici un termen limită putând fi achitată până la data de 31 decembrie 2010.
Se arată că achitarea sumei de 10.000 euro este singura condiţie pentru eliberarea fizică, materială a „autorizaţiei” şi nu o condiţie de fond prealabilă analizării şi autorizării activităţii.
- În mod cu totul eronat instanţa de fond a apreciat că nu pot fi primite susţinerile reclamantei, în sensul că legislaţia în vigoare la momentul achitării taxei nu poate retroactiva şi nu poate desfiinţa o autorizaţie deja în vigoare şi existentă.
Arată recurentul că în speţă dispoziţiile legale incidente sunt cele corespunzătoare perioadei în care dosarul societăţii pentru autorizare a fost deja avizat favorabil şi urma să se achite doar taxa pentru eliberarea înscrisului material „Autorizaţie de funcţionare”.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004.
Procedura în faţa instanţei de recurs
Recurentul a formulat şi depus concluzii scrise în care a reiterat motivele şi argumentele arătate în cererea de recurs, solicitând să se constate că este vorba de un refuz nejustificat întrucât suntem în prezenţa unei comunicări exprese a poziţiei autorităţii publice. Totodată se solicită şi restituirea diferenţei de sumă de 90.000 euro, întrucât faţă de data depunerii şi data soluţionării dosarului (22 ianuarie 2010) suma care trebuia achitată era în cuantum de 10.000 euro şi nu de 100.000 euro.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă a solicitat pârâţilor la data de 22 ianuarie 2010 autorizarea magazinului duty-free şi a depus documentele necesare.
Prin Adresa nr. 645202/710608/25 ianuarie 2010, Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală management al domeniilor reglementate specific a comunicat recurentei că documentaţia depusă a fost analizată şi aprobată iar eliberarea autorizaţiei se face numai după plata taxei de 10.000 euro. Dovada se va transmite direcţiei în vederea întocmirii formularului de autorizaţie, urmând ca ulterior, reprezentantul societăţii să se prezinte în vederea ridicării originalului autorizaţiei de funcţionare în regim duty - free.
Recurenta a achitat taxa de autorizare în cuantum de 100.000 euro la data de 1 octombrie 2010 şi respectiv 6 octombrie 2010.
Începând cu data de 23 iunie 2010 au intrat în vigoare prevederile O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale care la art. VIII alin. (2) prevede: „De la data intrării în vigoare a prezenţei ordonanţe de urgenţă, Ministerul Finanţelor Publice nu mai eliberează autorizaţii de funcţionare a magazinelor duty-free/duty-free diplomatice.
Art. 4, 5, 6, 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 104/2002
Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 104/2002 „Comercializarea mărfurilor cu amănuntul, în valută, în regim duty-free, se face numai în baza autorizaţiei eliberate de Ministerul Finanţelor Publice”.
Art. 5 arată „Pentru fiecare an de funcţionare a magazinelor duty-free se datorează o taxă anuală de 100.000 euro pentru fiecare magazin. Aceeaşi taxă se datorează şi în cazul comercializării mărfurilor în valută, în regim duty-free, prin magazinele diplomatice sau la bordul aeronavelor care efectuează curse directe având ca destinaţie un stat terţ”.
De asemenea, art. 6 prevede „Plata integrală a taxei de autorizare se efectuează în RON de către societăţile comerciale care solicită autorizare. Valoarea în RON a taxei se determină prin transformarea sumei în euro la cursul de schimb stabilit şi comunicat de Banca Naţională a României în fiecare zi de joi. Acest curs de schimb se utilizează pe toată durata săptămânii următoare pentru taxele plătite în cursul acelei săptămâni”.
În conformitate cu art. 8 „(2) În situaţia în care operatorii economici autorizaţi renunţă la autorizaţiile de funcţionare a magazinelor în regim duty-free emise în favoarea acestora, înainte de expirarea autorizaţiilor respective, taxa anuală de autorizare se reduce în mod corespunzător cu perioada de nefuncţionare din anul de funcţionare înscris în autorizaţiile emise”.
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată pentru argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
Nu se poate considera că autorizaţia de funcţionare a societăţii recurente în regim de duty-free era deja existentă şi în vigoare, aşa cum susţine recurenta, la data plăţii taxelor de autorizare 1.102010 şi 6 octombrie 2010, întrucât, din Adresa nr. 645202/710608 din 25 ianuarie 2010 - pârâtele i-au comunicat acesteia că, autorizaţia se eliberează numai după plata taxei de autorizare, arătând că după depunerea dovezii, întocmirii şi semnării ulterioare a formularului de autorizaţie, aceasta să fie ridicată în original.
Se reţine astfel că între formalităţile prealabile eliberării autorizaţiei este şi plata taxei de autorizare.
În ceea ce priveşte termenul de plată a taxei de autorizare, din prevederile art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 104/2002 rezultă că aceasta se stabileşte pentru primul an înainte de eliberarea autorizaţiei de funcţionare şi pentru următorii ani, cu 10 zile calendaristice înainte de expirarea anului de funcţionare.
Prin urmare nu se poate primi susţinerea recurentului în sensul că suma comunicată drept obligaţie de plată nu avea nici un termen limită putând fi achitată până la data de 31 decembrie 2010. Recurenta nu se afla în ipoteza în care avea deja emisă autorizaţia de funcţionare în regim de duty-free şi deci trebuia să achite taxa înainte de eliberarea autorizaţiei, respectiv ca o condiţie a eliberării acesteia.
Din dispozitivele legale arătate mai sus, nu rezultă că taxa trebuia plătită doar pentru eliberarea înscrisului material intitulat „autorizaţie de funcţionare” dimpotrivă, numai după plata taxei de autorizare - se va elibera autorizaţia pentru funcţionare în regim duty-free.
Dispoziţiile în vigoare la data achitării taxei de către recurent, nu mai permiteau eliberarea de autorizaţii în regim duty-free (O.U.G. nr. 54/2010) fiind eliminată reglementarea privind termenul de plată pentru primul an (înainte de eliberarea autorizaţiei) iar prin art. VIII alin. (4) se precizează expres cu privire la achitarea în continuare a taxei de autorizare (modificată la 100.000 RON) doar pentru operatorii economici care beneficiază de autorizaţie de funcţionare a magazinelor cu regim de duty-free şi care au achitat până la data intrării în vigoare a ordonanţei, taxa anuală pentru eliberarea autorizaţiei de funcţionare.
Recurenta a achitat conform noilor modificări taxa de 100.000 euro, însă nu mai înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 şi a solicitat autorizarea cu plata taxei de 10.000 euro conform O.U.G. nr. 104/2002 - modificată la data achitării taxei de către recurentă, aşa cum s-a arătat mai sus.
Instanţa de fond a interpretat corect normele legale incidente în speţă prin raportare la situaţia de fapt, aşa încât se constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.
În ceea ce priveşte restituirea sumei de 90.000 euro, invocată de recurent prin notele de concluzii scrise, se reţine de asemenea că instanţa de fond în mod corect raportându-se la dispoziţiile prevăzute de art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 574/2004 şi art. 17 alin. (1) C. proc. fisc., a respins-o ca nefondată.
Constatând că în cauză nu sunt incidente motive care să atragă casarea sau modificarea sentinţei recurate, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A&C D.F. SRL Timişoara împotriva Sentinţei nr. 60 din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 200/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 218/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
