ICCJ. Decizia nr. 1307/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată și apărările pârâtului
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC R.R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., anularea deciziei din 20 mai 2010 emisă de acesta și exonerarea societății de la plata amenzii în valoare de 10.000 RON, aplicată prin această decizie.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că temeiul juridic ce a stat la baza emiterii deciziei contestate este reprezentat de dispozițiile art. 82 din Legea nr. 504/2002, că se face vorbire despre posibilitatea unei obligații "must carry" și în Directiva Europeană nr. 2002/22/C.E. privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații, în alin. (43), (44) din preambul și în art. 31, dar aceste prevederi legale nu au fost încălcate, sancționarea sa fiind consecința interpretării lor eronate de către pârât.
Astfel, prima eroare a pârâtului vizează numărul maxim de programe care sunt obligatorii la retransmisie, respectiv programele incluse în pachetul cunoscut sub denumirea "must carry", iar din modul în care este formulat art. 82 rezultă că obligativitatea de retransmitere a anumitor programe este limitată la 25% din numărul total de servicii distribuite; a doua eroare este legată de excluderea din categoria programelor regionale a programelor T.V.R.; o altă eroare este reprezentată de introducerea criteriului "audiență" la stabilirea ordinii în care sunt introduse programele "must carry"; o altă eroare referitoare la modalitatea de aplicare a acestui principiu este aceea că, pentru programele impuse în lista "must carry", se solicită acord de retransmisie eliberat de radiodifuzor, iar pretinsa obligație a societății de a respecta art. 82 "atât în sistem analogic, cât și în sistem digital" nu are niciun fundament juridic, întrucât societatea reclamantă retransmite, prin intermediul aceleiași rețele, atât servicii în format analogic, cât și servicii în format digital.
Referitor la amenda aplicată, societatea reclamantă a susținut, pe de o parte, faptul că acest post era retransmis (cu excepția a 4 rețele) în toate rețelele societății, iar pe de altă parte, postul N. nu îndeplinește nici măcar singurul criteriu stabilit de legiuitor pentru a fi inclus în pachetul "must carry", respectiv criteriul "audienței".
Totodată, reclamanta a solicitat instanței să se pronunțe cu privire la următoarele aspecte:
- să se verifice dacă numărul de canale ce trebuie rezervate posturilor care beneficiază de statutul "must carry" nu depășește în mod evident numărul de canale necesare pentru îndeplinirea obiectivului de apărare a pluralismului și a accesului atât la informația locală, cât și la cea națională;
- să se decidă dacă beneficiul statutului "must carry" nu este în mod evident acordat în baza unor condiții pe care radiodifuzorii din alte state membre sunt mai puțin susceptibili să le îndeplinească decât posturile naționale, contrar reglementărilor U.E.;
- să se decidă dacă au fost prevăzute proceduri elementare de apărare a drepturilor diferitelor posturi pentru a evita posibilitatea ca acordarea beneficiului regimului "must carry" să conducă la discriminări arbitrare.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția tardivității formulării acțiunii, având în vedere faptul că decizia de sancționare contestată i-a fost comunicată reclamantei, prin fax, la data de 25 mai 2010 și prin poștă, cu confirmare de primire, la data de 27 mai 2010, astfel că sesizarea instanței la data de 14 iunie 2010 (data poștei) s-a făcut cu încălcarea termenului legal de 15 zile.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând, în esență, că prevederile din Directivă, invocate de reclamantă, instituie libertatea țărilor comunitare de a-și organiza în mod transparent și echilibrat aplicarea principiului "must carry", în funcție de interesul general, precum și de conduita societăților comerciale care transmit servicii de programe.
în scopul transpunerii în legislația internă a prevederilor din Directivă, legiuitorul român a reglementat, prin art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, obligativitatea distribuitorilor de servicii de a retransmite programele Societății Române de Televiziune, alte servicii de programe libere la retransmisie ale radiodifuzorilor privați, în limita a 25% din numărul total de servicii de programe distribuite prin rețeaua respectivă, precum și serviciile de televiziune a căror obligativitate de retransmitere este stabilită prin acorduri internaționale la care România este parte (principiul "must carry").
în legătură cu celelalte solicitări ale reclamantei, autoritatea pârâtă a susținut că acestea exced cadrului legal și competenței instanței, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
2. Hotărârea primei instanțe
Prin sentința nr. 1646 din 3 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității formulării acțiunii, invocată de pârât, precum și cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
în privința excepției tardivității acțiunii invocată de pârât, prima instanță a reținut că decizia atacată i-a fost comunicată reclamantei prin poștă cu confirmare de primire la data de 27 mai 2010, iar sesizarea instanței a avut loc la data de 14 iunie 2010 (data poștei), în cadrul termenului legal de 15 zile care se calculează pe zile libere potrivit art. 101 C. proc. civ. Acest termen nu se poate determina în raport de data de 25 mai 2010, data transmiterii prin fax către societatea reclamantă a unui înscris, întrucât probele depuse la dosarul cauzei nu fac dovada identității expeditorului și a conținutul textului transmis.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că prin decizia din 20 mai 2010 emisă de pârât s-a dispus sancționarea societății reclamante cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare.
Din interpretarea acestor dispoziții legale, prima instanță a reținut că în sarcina distribuitorilor de servicii sunt instituite trei obligații distincte, respectiv:
- obligația de a include în ofertele lor, serviciile de programe ale Societății Române de Televiziune destinate publicului din România;
- obligația de a retransmite alte servicii de programe libere la retransmisie și fără condiționării tehnice sau financiare, ale radiodifuzorilor privați, aflați sub jurisdicția României, în limita a 25% din numărul total de servicii de programe distribuite din rețeaua respectivă;
- obligația de a retransmite serviciile de televiziune stabilite prin acorduri internaționale la care România este parte.
Textul în discuție evidențiază serviciile Societății Române de Televiziune distinct de serviciile radiodifuzorilor privați, numai în privința acestora din urmă fiind prevăzută limita de 25% din numărul total de servicii de programe distribuite prin rețeaua respectivă.
Prima instanță a reținut că reclamanta are obligația de a retransmite programul N., care ocupă locul 12 în ordinea audienței, conform situației întocmite de Asociația Română pentru Măsurarea Audiențelor, în localitățile în care în structura ofertei de servicii de programe există mai mult de 48 de programe retransmise.
Obligația de retransmitere a programelor Societății Române de Televiziune este reglementată de art. 82 alin. (1) și nu de art. 82 alin. (2), iar studiourile teritoriale ce aparțin Societății Române de Televiziune nu sunt considerate programe regionale, în sensul art. 82 alin. (2) din același act normativ.
Obligația prezentării acordurilor de retransmisie eliberate de radiodifuzori este impusă de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. g) din decizia C.N.A. nr. 12/2003 privind eliberarea avizului de retransmisie în sarcina tuturor distribuitorilor de servicii, inclusiv a societății reclamante.
De altfel, prin decizia de sancționare nu s-a reținut în sarcina reclamantei obligația de retransmitere a programelor "atât în sistem analogic, cât și în sistem digital", ci a fost menționată obligația tuturor distribuitorilor de servicii de a respecta prevederile art. 82 din Legea audiovizualului, indiferent de modalitatea de retransmitere a programelor (analogic sau digital).
în concluzie, prima instanță a reținut că reclamanta nu a făcut dovada respectării prevederilor art. 82 din Legea audiovizualului, în privința retransmisiei programului N., precum și a celorlalte programe ce intră sub incidența acestor norme legale.
Referitor la celelalte aspecte cu privire la care reclamanta solicită instanței să se pronunțe, se constată că acestea exced controlului de legalitate și competenței instanței de contencios administrativ, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
3. Recursul declarat de SC R.R. SA
împotriva sentinței a formulat recurs reclamanta SC R.R. SA București invocând dispozițiile art. 3041C proc. civ.
în esență, recurenta combate hotărârea fondului sub următoarele aspecte:
3.1. Omisiunea instanței de a se pronunța asupra motivului nr. 6 din acțiune
în dezvoltare, recurenta arată că instanța nu a examinat susținerile din acțiune referitoare la neîndeplinirea de către postul N. a singurului criteriu stabilit de legiuitor pentru a fi inclus în pachetul "must carry", respectiv criteriul audienței. Audiența comunicată de A.R.M.A. pentru anul 2009 nu poate fi luată în considerare, afirmă recurenta, întrucât în ianuarie 2010 postul de știri s-a transformat în "Televiziunea generalistă exclusiv românească N." Prin urmare, potrivit rațioonamentului său, noul post de televiziune este altul decât cel care a făcut obiectul măsurătorilor de audiență în anul 2009 și, deci, în mod obiectiv acesta nu poate fi inclus în pachetul "must carry".
3.2. Faptele care au atras sancționarea sa au fost greșit stabilite
La acest punct recurenta afirmă că situația de fapt a fost reținută eronat, în condițiile în care nu i s-a imputat prin actul sancționator că ar mai exista și alte programe, în afara N., pe care ar fi refuzat să le retransmită.
3.3. Prevederile art. 82 din Legea nr. 504/2002 au fost interpretate necorespunzător, cu ignorarea argumentelor reclamantei
Potrivit recurentei, interpretarea gramaticală pe care instanța a dat-o dispoziției legale nu clarifică natura limitei de 25% din numărul total de servicii distribuite, respectiv dacă această limită instituită de legiuitor este minimă, cum consideră C.N.A.
De asemenea, recurenta mai susține că instanța nu s-a pronunțat asupra modalității tehnice de retransmisie a serviciilor de programe (analog sau digital).
4. Apărările intimatului C.N.A.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 10 februarie 2012, intimatul C.N.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că soluția fondului este corectă.
Răspunzând la motivele de recurs, intimatul a reliefat următoarele aspecte:
4.1. Criticile referitoare la neîndeplinirea criteriului audienței nu pot fi primite în condițiile în care postul în discuție și-a schimbat doar denumirea din N., funcționând în baza aceleiași decizii de autorizare audiovizuale din 1 septembrie 2004, modificată corespunzător. De altfel, mai arată intimatul, criticile grupate la acest punct sunt de circumstanță, recurenta retransmițând postul în toate celelalte rețele de comunicații electronice, și chiar în unele unde nu era obligată să o facă.
4.2.Recurenta a fost sancționată numai pentru neretransmiterea postului N. în cele patru rețele de comunicații indicate în anexă dar în ședința publică din 20 mai 2010 C.N.A. a analizat și situația altor distribuitori de servicii care nu respectă dispozițiile art. 82 din Legea audiovizualului.
4.3. Instanța a interpretat corect semnificația limitei de 25% din numărul total de servicii de programe distribuite, procentul indicat raportându-se numai la serviciile radiodifuzorilor privați, cele ale Societății Române de Televiziune fiind evidențiate distinct.
II. Considerentele înaltei Curți asupra recursului
Recurenta-reclamantă SC R.R. SA București a supus controlului de legalitate decizia nr. 335 din 20 mai 2010, prin care intimatul-pârât C.N.A. a sancționat-o contravențional cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea vizualului nr. 504/2002 cu modificările și completările ulterioare.
Acest text legal are următorul cuprins:
"Orice distribuitor care retransmite servicii de programe prin rețele de comunicații electronice, cu excepția celor care utilizează exclusiv spectrul radio, are obligația să includă în oferta sa serviciile de programe ale Societății Române de Televiziune destinate publicului din România, precum și alte servicii de programe, libere la retransmisie și fără condiționări tehnice sau financiare, ale radiodifuzorilor privați, aflați sub jurisdicția României, in limita a 25% din numărul total de servicii de programe distribuite prin rețeaua respectivă, precum și serviciile de televiziune a căror obligativitate de retransmitere este stabilită prin acorduri internaționale la care România este parte. Criteriul de departajare pentru radiodifuzorii privați este ordinea descrescătoare a indicelui anual de audiență."
Potrivit art. 90 alin. (1) lit. j) din același act normativ, încălcarea prevederii citate constituie contravenție care se sancționează, în baza alin. (2), cu amendă de la 10.000 RON la 200.000 RON.
în esență, după cum rezultă din expunerea rezumativă a situației de fapt de la pct. 1 al acestei decizii, recurentei-reclamante i s-a imputat că în patru rețele de comunicații electronice pe care le deține în 96 de localități, nu retransmitea programul N., care, potrivit datelor de audiență comunicate de A.R.M.A., se afla pe locul 12 în topul stațiilor de televiziune cărora li se aplică principiul "must carry".
Recurenta-reclamantă a contestat includerea postului amintit în pachetul de programe obligatorii la retransmisie, pe ideea că măsurarea audienței posturilor T.V. în anul 2009, pe baza căreia s-a stabilit ierarhia acestora, nu putea viza N., program care "a fost înființat în anul 2010".
Acest punct de vedere a fost înlăturat judicios de Curtea de apel, care, chiar dacă nu a răspuns detaliat la toate argumentele din acțiunea judiciară, a ajuns la o concluzie corectă, aceea că reclamanta are obligația de a retransmite programul N., care ocupă locul 12 în ordinea audienței, conform situației întocmite de A.R.M.A., în localitățile în care în structura ofertei de servicii de programe există mai mult de 48 de programe retransmise.
Răspunzând punctual la cele trei motive de recurs, astfel cum au fost structurate de recurentă, înalta Curte reține următoarele:
1.1. Referitor la omisiunea examinării unui argument al reclamantei
într-adevăr, la pct. 6 din cererea de chemare în judecată, reclamanta își expune, alături de alte considerații și teza potrivit căreia N. este un post nou, diferit de N., căruia i s-a măsurat audiența în anul 2009 și care făcea parte din pachetul de programe "must carry".
împrejurarea că instanța de fond nu s-a pronunțat expressis verbis asupra acestei chestiuni nu este aptă, prin ea însăși, să conducă la reformarea sentinței, câtă vreme considerentele expuse în justificarea soluției răspund la motivele de fapt și de drept esențiale din acțiune, convergând univoc către concluzia că sancțiunea contravențională a fost legal aplicată.
Examinând ea însăși aspectul invocat, înalta Curte observă mai întîi că în licența audiovizuală și decizia de autorizare audiovizuală deținute de către SC C.M. SRL pentru postul cu denumirea N., la data de 7 ianuarie 2010 a fost operată numai modificarea denumirii postului în N., post care a continuat să ființeze în baza licenței audiovizuale eliberate în anul 2003 și deciziei de autorizare audiovizuale din anul 2004 - nr. 719.0-2. Ca atare, nu există o bază factuală și legală pentru a afirma că N. este un post nou înființat în anul 2010, ale cărui audiențe nu puteau fi măsurate în anul 2009.
în al doilea rând, faptul că în cursul anului 2009, postul N. și-a modificat formatul de principiu al serviciului de programe din tematic în generalist nu prezintă relevanță, câtă vreme conținutul editorial nu este un criteriu de departajare a programelor radiodifuzorilor privați din perspectiva examinată, singurul criteriu stabilit de legiuitor fiind acela al audienței.
De altfel, apărarea examinată la acest punct apare ca fiind conjuncturală pentru că, necontestat, recurenta a refuzat să retransmită postul în discuție în 4 rețele, în toate celelalte îndeplinindu-și obligația legală.
Nu în ultimul rând, înalta Curte constată că pentru aceeași faptă recurentei i s-a adresat o somație publică, în condițiile art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, prin decizia nr. 359 din 23 martie 2010 a C.N.A., act administrativ care nu a fost contestat. Deși i s-a pus în vedere să se conformeze aspectelor indicate în somație, sub sancțiunea prevăzută de art. 90 alin. (2) din același act normativ, recurenta s-a menținut în atitudinea de pasivitate ce a atras aplicarea amenzii de față.
Conchizând în această privință, înalta Curte reține, la fel ca și judecătorul fondului, că recurenta-reclamantă a refuzat nejustificat să retransmită un post cuprins în pachetul de programe "must carry", săvârșind prin aceasta o contravenție, legal sancționată de intimat prin decizia atacată.
1.2. Referitor la situația de fapt
Părțile nu contestă împrejurarea că motivul sancționării recurentei este cel indicat anterior. Prin urmare, menționarea în cuprinsul considerentelor sentinței a sintagmei "precum și a celorlalte programe ce intră sub incidența acestor norme legale" apare ca fiind o evidentă eroare materială, fără nicio consecință sub aspectul soluției adoptate.
De altfel, sancțiunea aplicată recurentei: amendă de 10.000 RON, reprezintă minimul legal prevăzut la art. 90 alin. (2) din Legea audiovizualului, la care s-a ajuns prin prisma criteriilor de individualizare prevăzute la alin. (4) al aceluiași art.
1.3. Referitor la interpretarea art. 82 alin. (1) din lege
Interpretarea pe care judecătorul fondului a dat-o normei enunțate este la adăpost de orice critică.
într-adevăr, particula "precum și" din cuprinsul textului redat în partea introductivă a pct. 1I din această decizie, desparte trei categorii de obligații care incumbă distribuitorilor de servicii de programe, fiind evident că partea care vizează limita de 25% se raportează la serviciile radiodifuzorilor privați iar nu la numărul total de servicii distribuite, cum pretinde recurenta.
în fine, răspunzând unei alte critici subsumate aceluiași motiv, înalta Curte mai reține că intimatul C.N.A. nu a impus recurentei vreo obligație cu privire la retransmiterea programelor " atât în sistem analogic, cât și în sistem digital", ceea ce s-a urmărit fiind asigurarea posibilității publicului de a urmări programele, indiferent de modul de retransmisie utilizat, analogic sau digital. în orice caz, în decizia atacată nu s-a reținut că recurenta ar fi încălcat vreo dispoziție legală în această privință.
2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 s-a respins recursul de față ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1327/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1326/2012. Contencios → |
|---|
