ICCJ. Decizia nr. 1304/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1.Obiectul cererii deduse judecății
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantele D.M. și Ț.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin A.N.R.P. - C.C.S.D., obligarea acestuia să emită, pe baza raportului de expertiză ce va fi întocmit de evaluator, de îndată și fără trecerea unui termen, decizia care să conțină titlul de despăgubire pentru imobilul la care face referire dispoziția din 9 octombrie 2006 a Primarului Municipiului Râmnicu-Vâlcea, pentru suma ce se va stabili prin raportul de evaluare, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea cererii, reclamantele au arătat că prin dispoziția din 9 octombrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Râmnicu-Vâlcea s-a propus să li se acorde despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul construcție situat în Râmnicu Vâlcea, demolat, și terenul aferent în suprafață de 1.020 m.p., iar dosarul a fost înregistrat la autoritatea pârâtă, susținând că, deși au făcut demersuri la autoritatea pârâtă, soluționarea dosarului este tergiversată în mod nejustificat, fiindu-le încălcat astfel dreptul la un proces echitabil.
Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. a invocat excepția de nelegalitate a dispoziției din 09 octombrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea în temeiul art. 4, alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, iar pe fond solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Pârâtul a mai subliniat faptul că cererea este formulată în contradictoriu cu Statul Român prin A.N.R.P. - C.C.S.D., iar cele două instituții sunt diferite, atribuțiile ce revin fiecăreia dintre acestea fiind reglementate prin acte normative distincte.
Totodată, autoritatea pârâtă C.C.S.D. a formulat atât cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantelor să facă dovada dreptului de proprietate asupra întregii suprafațe de teren pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, invocând prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, în caz contrar nu are obligația transmiterii dosarului de despăgubire la evaluare, cât și cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Râmnicu-Vâlcea prin Primar întrucât această entitate nu a comunicat în totalitate documentația aferentă dosarului de despăgubire.
Reclamantele au formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, solicitând respingerea acesteia ca nefondată, pentru că între pârâtă și chemata în garanție nu există vreun raport juridic bazat pe vreo obligație legală de garanție, în condițiile în care dosarul administrativ a fost înaintat Comisiei Centrale încă din anul 2006, presupunându-se astfel că la momentul preluării a fost verificat conținutul acestuia.
Prin încheierea din data de 27 octombrie 2010, prima instanță a respins excepția de nelegalitate a dispoziției din 09 octombrie 2006, emisă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, constatând că aceasta nu reprezintă un act administrativ, ci are natura unui act juridic civil, nefiind îndeplinite condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.
2. Hotărârea primei instanțe
Prin sentința nr. 157 din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată, obligând pârâta să procedeze la finalizarea etapei de verificare a Dosarului și la desemnarea evaluatorului în vederea întocmirii raportului de evaluare, iar ulterior finalizării etapei de evaluare să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri în favoarea reclamantelor.
Prin aceeași sentință, a respins cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea, formulate de către pârâtă, obligând pârâta la 800 RON cheltuieli de judecată către reclamante, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Referitor la calitatea procesuală pasivă invocată, decurgând din aceea că reclamantele au chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin A.N.R.P. - C.C.S.D., deși în fapt, A.N.R.P. și Comisia Centrală sunt autorități diferite, cu atribuții distincte, prima instanță a reținut că, într-adevăr, atribuțiile A.N.R.P. sunt reglementate distinct prin H.G. nr. 361/2005, fără competențe în privința emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, competențe date exclusiv în sarcina Comisiei Centrale prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, înființată ca entitate distinctă, fără personalitate juridică, însă cele două instituții se află în relații de interdependență în ceea ce privește obiectul de activitate, A.N.R.P. asigurând organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Centrale.
Prin dispoziția nr. 3223 din 09 octombrie 2006, emisă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantelor, în calitate de moștenitoare ale autorului I.Ț.M., în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru pentru construcția situată în Râmnicu Vâlcea, demolată, și terenul aferent în suprafață de 1.020 m.p., dosarul fiind transmis către C.C.S.D.
Prima instanță a reținut, față de înscrisurile existente la dosar, că au fost respectate dispozițiile din Normele de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, invocate de pârâtă în adresa de restituire a dosarului către primărie, prin care a solicitat completarea dosarului, în sensul că în situația în care nu există înscrisuri care să descrie construcțiile demolate, se va solicita persoanei îndreptățite o declarație autentificată, la dosar existând declarația pe proprie răspundere a reclamantei Ț.A.
Totodată, s-a rețiut că adresa de restituire a dosarului către Primăria Râmnicu Valcea a fost emisă de pârâtă la data de 24 iunie 2010, deci după data promovării prezentei acțiuni, înregistrată la 08.06.2010, și după data citării pârâtei în cauză, respectiv, 22 iunie 2010.
Prima instanță a reținut că de la momentul înregistrării dosarului la pârâtă și până la data promovării acțiunii autoritatea pârâtă nu a parcurs nici o etapă din procedură administrativă reglementată de Capitolul 5 din Titlul VII al Legii 247/2005, singurul demers în acest sens a fost efectuat după primirea citației în cauză, când a invocat lipsa documentelor privind calitatea de moștenitor a reclamantelor față de autorul îndreptățit și înscrisuri doveditoare ale proprietății.
Or, înscrisurile invocate se regăsesc la dosarul cauzei, respectiv, declarațiile și actele de stare civilă ale reclamantelor, precum și declarația martorului V.M.L., conform căreia acestea sunt singurele moștenitoare ale autorului Ț.T., al cărui certificat de deces este depus la dosar și care, ar fi moștenit imobilul în cauză de la autorul său Țoanță Marin, menționat drept proprietar al imobilului, iar solicitarea de a se depune alte înscrisuri doveditoare ale proprietății, inclusiv pentru terenul reconstituit în temeiul Legii nr. 18/1991, apare ca fiind excesivă.
în concluzie, prima instanță a reținut refuzul nejustificat al autorității pârâte de a aplica prevederile Legii nr. 247/2005 în privința soluționării Dosarului, în sensul parcurgerii etapelor ulteriorare analizării dosarului pentru evaluare și stabilirii despăgubirilor cuvenite reclamantului, încăcându-se astfel prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1, prin depășirea unui termen rezonabil de soluționare a dosarului reclamantului.
în ceea ce privește cererea reconvențională, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 119 alin. (1) și (2) C. proc. civ., iar referitor la cererea de chemare în garanție a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 60 alin. (1) din același cod.
Prima instanță a făcut și aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în raport de culpa procesuală reținută în sarcina pârâtei, iar în privința sumei solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată a apreciat că aceasta este justificată, având în vedere complexitatea cauzei și valoarea pretențiilor, precum și prestația apărătorului reclamantelor.
3. Recursul exercitat în cauză
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta C.C.S.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:
3.1 Reclamantele au chemat în judecată Statul Român prin A.N.R.P. - C.C.S.D., însă cele două instituții sunt diferite, iar atribuțiile ce revin fiecăreia dintre acestea sunt reglementate prin acte normative distincte.
Recurenta a susținut astfel că A.N.R.P. nu are competențe în privința emiterii deciziei conținând titlul de despăgubire în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, asigurând numai organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Centrale, aceste competențe fiind date în sarcina respectivei comisii. Cu toate acestea, în etapa procesuală a fondului, în citativ a fost trecută doar A.N.R.P. în calitate de pârâtă, în condițiile în care, prin hotărârea pronunțată a fost obligată Comisia Centrală la efectuarea operațiunilor administrative prevăzute de lege.
3.2. în mod greșit prima instanță a respins cererea de sesizare a instanței competente cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispoziției din 09 octombrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, susținând că această dispoziție este un act administrativ care poate fi atacat, indirect, pe cale de excepție, la instanța de contencios administrativ.
Totodată, recurenta a arătat că dispoziția în litigiu a fost emisă de către Primărie cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, având în vedere lipsa înscrisurilor care să ateste dreptul de proprietate al autorilor reclamantelor cu privire la întreaga suprafață de teren pentru care s-a propus acordarea de măsuri repartorii prin această dispoziție, iar prin adresa din 24 iunie 2010 dosarul aferent dispoziției a fost remis Primăriei Râmnicu Vâlcea în vederea completării.
3.3 în mod netemenic prima instanță a obligat autoritatea pârâtă la finalizarea etapei de verificare a Dosarului și la desemnarea evaluatorului în vederea emiterii raportului de evaluare, iar ulterior la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, reținând încălcarea principiului procesului rezonabil, fără a ține cont de aspectele obiective ale soluționării dosarului de despăgubire al reclamantelor.
în cauză, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă, dosarul fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale, făcându-se aplicarea art. 3 din Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale, în sensul că a fost aprobată cererea reclamantelor de soluționare cu prioritate a dosarului de despăgubire în ședința din 18 mai 2010.
Totodată, recurenta a susținut că dosarul a fost analizat sub aspectul verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, constatându-se că lipsesc o serie de înscrisuri privind dovada calității reclamantelor de moștenitoare, lipsa actului de proprietate a autorului reclamantelor, cât și lipsa actelor privind descrierea imobilului construcție, motiv pentru care a fost transmis entității care l-a soluționat pentru completare.
în concret, criticile recurentei-pârâte aduse sentinței atacate constau în faptul că prima instanță a ignorat faptul că respectivul dosar nu a fost completat cu actele solicitate, susținând că nu se poate trece peste etapele prevăzute de Legea nr. 247/2005, așa încât nu se poate vorbi de un refuz nejustificat al autorității în soluționarea cererii reclamantelor.
3.4 în mod neîntemeiat au fost respinse de prima instanță cele două cereri formulate, respectiv cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție, având în vedere că în cauză nu s-au respectat prevederile Legii nr. 10/2001.
3.5 Recurenta a criticat sentința și sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată, solicitând, în principal, respingerea acestui capăt de cerere, iar în subsidiar, reducerea cuantumului acestor cheltuieli, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
în fine, C.C.S.D. a arătat că nu poate fi obligată să plătească, în nume propriu, cheltuielile de judecată, pentru că nu are un buget prevăzut în acest scop, și, în plus, această comisie reprezinte Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
4. Apărările intimatelor-reclamante
Prin întâmpinare, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului. Au arătat că indicarea celor două entități în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu este greșită, iar în cauză apărările au fost formulate de către C.C.S.D., în esență, arătând că toate criticile recurentei sunt nefondate, sentința pronunțată în cauză fiind legală și temeinică.
II. Considerentele înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs
Referitor la susținerile recurentei, potrivit cărora A.N.R.P. și C.C.S.D. sunt două instituții diferite, atribuțiile ce revin fiecăreia dintre acestea fiind reglementate prin acte normative distincte, înalta Curte constată că acestea sunt adevărate, însă, în speță, se constată că nu s-a dispus vreo obligație în sarcina A.N.R.P., ci doar în ceea ce o privește pe autoritatea pârâtă Comisia Centrală, potrivit atribuțiilor sale stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Cu privire la motivul de recurs ce vizează soluția dată cererii de sesizare a instanței competente cu soluționarea excepției de nelegalitate
Prin încheierea din data de 27 octombrie 2010 a fost respinsă cererea de sesizare a instanței competente cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispoziției din 09 octombrie 2006, emisă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, încheiere care nu a fost atacată în cauză, dar s-au formulat critici asupra acestei soluții, iar înalta Curte observă că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Din interpretarea dispozițiilor legale menționate rezultă că excepția de nelegalitate poate avea ca obiect numai actele administrative unilaterale supuse regimului contenciosului administrativ; nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate actele unilaterale care fie nu au natură juridică administrativă (așa cum este dispoziția prin care entitatea deținătoare soluționează o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, calificată ca act juridic civil supus jurisdicției civile), fie sunt exceptate de la controlul exercitat pe calea contenciosului administrativ în temeiul art. 5 din Legea nr. 554/2004.
Cu privire la încălcarea principiului termenului rezonabil
Intimatele-reclamante au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul derulării etapelor procedurii administrative de stabilire a despăgubirilor, reglementate în art. 16 alin. (5), (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, respectiv analizarea dosarului de despăgubire, desemnarea unui evaluator și emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul construcție situat în Râmnicu Vâlcea, calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri fiindu-le recunoscută prin dispoziția din 09 octombrie 2006, emisă de Primăria Râmnicu Vâlcea.
Potrivit susținerilor recurentei, dosarul aferent dispoziției a fost înregistrat la S.C.C.S.D. cu nr. 28495/CC și a fost analizat cu prioritate, în baza art. 3 din decizia nr. 2815/2008 privind ordinea soluționării dosarelor, conform aprobării date în ședința comisiei din data de 18 mai 2010, dar de la acea dată nu a fost nici întocmit raportul de evaluare, nici emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire, potrivit art. 16 alin. (5) și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Mai mult, după introducerii acțiunii (08 iunie 2010) și emiterea citațiilor în cauză, la aproape trei ani de la înregistrarea dosarului la Secretariatul Comisiei Centrale, pârâta a semnalat lipsa unor documente, procedând la restituirea dosarului către Primăria Râmnicu Valcea. în aceste condiții, adresa din 24 iunie 2010 prin care s-a cerut completarea dosarului are un evident caracter pro causa, în plus, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, toate documentele necesare emiterii dispoziției și efectuării evaluării fuseseră depuse la dosarul aferent dispoziției în litigiu.
înalta Curte constată astfel că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-pârâtă în justificarea refuzului său de parcurgere a etapelor procedurii administrative cu care a fost învestită, reținând că, în mod corect, în raport cu dispozițiile art. 16 din Capitolul V din Titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005", prima instanță a obligat pârâta să transmită dosarul către evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare pentru imobilul în litigiu, iar ulterior finalizării etapei de evaluare să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în favoarea reclamantelor.
Instanța de control judiciar constată că reclamantele au început procedurile de recuperare a bunului sau contravalorii acestuia prin notificarea formulată în anul 2001, iar dosarul cu dispoziția de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentația aferentă, a fost înregistrat sub nr. 28495/CC la Comisia Centrală.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul preluat abuziv, de aproximativ 9 ani, conferă consistență concluziei la care a ajuns instanța de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Dispozițiile art. 20 din Constituția României și normele interne cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenție ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, principiu aplicabil nu numai procedurii judiciare, ci și celei administrative.
Așadar, complexitatea procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 constituie un criteriu de apreciere a termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite de pasivitate a autorității publice, principiul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil constituind o garanție a caracterului echitabil al procedurii, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și o componentă a dreptului la o bună administrare , statuat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Cu privire la soluția dată cererii reconvenționle
Criticile ce vizează soluția dată cererii reconvenționale sunt, de asemenea, nefondate, întrucât S.C.C.S.D., potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al Legii 247/2005, are ca atribuție doar verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, iar nu de a cenzura dispoziția emisă în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001 din alte perspective ce intrau exclusiv în competența entității învestite cu soluționarea notificării.
Recurenta-pârâtă a încercat să-și motiveze pasivitatea prin pretinsa lipsă a unor înscrisuri privind proprietatea sau descrierea imobilului, care fac imposibilă, în opinia ei, parcurgerea etapei evaluării conform alin. (5) și (6) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Cu privire la soluția dată cererii de chemare în garanție
Referitor la criticile privind soluția cererii de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Râmnicu-Vâlcea prin Primar, instanța de control judiciar reține că nici Primăria și nici Primarul nu au vreo atribuție legală în soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor pentru reclamante.
Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată
înalta Curte constată că prima instanța a aplicat corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. care, admițând acțiunea, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, culpa sa procesuală constând în nederularea procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 înăuntrul unui termen rezonabil.
Totodată, înalta Curte constată că suma 800 RON nu poate fi considerată excesiv de mare în raport cu valoarea litigiului și cu demersurile procedurale efectuate în scopul recunoașterii dreptului subiectiv al reclamantelor, motiv pentru care, în speță, nu se impunea aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul ca nefondat, constatând că nu au existat motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,art. 304 pct. 9 sau art. 3041C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1287/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1281/2012. Contencios → |
|---|
