ICCJ. Decizia nr. 14/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 14/2012
Dosar nr.593/2/2011
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta I.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor obligarea pârâtelor de a transmite Dispoziţia nr. 6398/206 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti unui evaluator autorizat şi de a emite Decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent Dispoziţiei 6398/2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, sancţionarea preşedintelui CCSD conform art. 24 din Legea nr. 554/2004 în cazul neexecutării hotărârii judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză.
În motivarea cererii s-a arătat că prin Dispoziţia 6398 din 5 octombrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. D. Ţ. nr. 17, sector 6, compus din teren în suprafaţă de 1150 mp şi construcţie casă de locuit.
Prin întâmpinare pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate, având în vedere că dosarul depus de reclamantă este incomplet, drept pentru care s-a dispus completarea Dispoziţiei emisă de Primăria Municipiului Bucureşti cu alte înscrisuri.
Pârâta ANRP a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raport de dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
Prin Sentinţa civilă nr. 1331 din 22 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a respins în consecinţă cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă; a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta I.M., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a obligat pârâta să transmită dosarul aferent Dispoziţiei de restituire nr. 6398 din 5 octombrie 2006 a Primăriei Municipiului Bucureşti unui evaluator autorizat în vederea întocmirii raportului de evaluare; a obligat pârâta să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilele menţionate în Dispoziţia de restituire nr. 6398 din 5 octombrie 2006 a Primăriei Municipiului Bucureşti în termen de 30 de zile de la data întocmirii raportului de evaluare; a respins capătul de cerere privind sancţionarea conducătorului CCSD conform art. 24 din Legea nr. 554/2004, ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANRP având în vedere dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precum şi obiectul cererii de chemare în judecată, a constatat că aceasta este întemeiată, ANRP neavând atribuţii în ceea ce priveşte procedurile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pârâtei CCSD atribuindu-i-se prin lege obligaţiile referitoare la procedura de retrocedare şi despăgubire.
Pe fondul cauzei instanţa a constatat că deşi pârâta a confirmat reclamantei înregistrarea dosarului aferent Dispoziţiei 6398/2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, nici până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată aceasta nu demarase procedura prevăzută de dispoziţiile legale menţionate anterior.
Pârâta nu a depus la dosarul cauzei nici o dovadă care să justifice existenţa unor motive obiective pentru care cererea reclamantei nu a fost analizată într-un termen rezonabil, iar invocarea lipsei unor documente din cuprinsul dosarului de despăgubire nu poate fi reţinută în condiţiile în care avizul de legalitate al Prefectului există în cadrul acestuia, iar dispoziţiile legale incidente în cauză nu prevăd completarea acestuia după emiterea avizului de legalitate.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că deşi nu a fost prevăzut un termen de soluţionare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit că ordinea de soluţionare a dosarelor va fi decisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Potrivit prevederilor pct. 17.1. din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 aprobate prin HG nr. 1095/2005, potrivit cărora" ordinea în care vor fi soluţionate dosarele va fi stabilită prin decizie a Comisiei Centrale.
În aplicarea acestor prevederi, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 care prevedea, într-adevăr, selectarea aleatorie atât a dosarului de despăgubire cât şi a evaluatorului/societăţii de evaluare, cu menţiunea că această decizie a fost înlocuită cu Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008.
Astfel, prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, Comisia Centrală a stabilit două categorii de dosare, respectiv pete transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte de apariţia OUGnr. 81/2007, şi cele transmise după intrarea în vigoarea a actului normativ amintit, dispoziţii însoţite de avizul de legalitate emise de prefecturi.
Prin urmare, nu se poate aprecia că Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale este "o modalitate de soluţionare aleatorie de selectare a dosarelor aferente dispoziţiilor de restituire" aşa cum trage concluzia, instanţa de fond.
În cauza de faţă, dosarul a fost aprobat pentru soluţionarea cu prioritate, în baza art. 3 din Deciziei a Comisiei Centrale, în Şedinţa Comisiei Centrale din data de 15 martie 2011.
Or, în speţa dedusă judecăţii, recurenta susţine că în dosarul nr. 35731/CC lipsesc înscrisuri privind descrierea construcţiei demolate, situaţia încasării despăgubirilor, precum şi situaţia juridică actuală a terenului pentru care s-au propus măsuri reparatorii.
Prin urmare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu poate trimite dosarul la evaluare, deoarece nu cunoaşte caracteristicile tehnice ale construcţiei, iar analiza legalităţii respingerii cererii de restituire în natură nu a fost finalizată.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu are atribuţii de identificare a imobilelor preluate abuziv, aceasta fiind ţinută numai de Dispoziţia/Decizia prin care se acordă măsuri reparatorii, în privinţa întinderii acestor măsuri.
Recurenta mai susţine că în mod greşit instanţa de fond a obligat-o la emiterea deciziei, în termen de 30 de zile de la comunicarea raportului de evaluare, deoarece trebuie avut în vedere şi faptul că între data efectuării evaluării şi data emiterii deciziei de către Comisia Centrală există o perioadă în care raportul de evaluare se comunică persoanelor îndreptăţite, acestea din urmă pot formula obiecţiuni, la care evaluatorul desemnat trebuie să răspundă şi să comunice acest răspuns atât persoanelor îndreptăţite, cât şi Comisiei Centrale, cu menţiunea că obligaţia de a comunica raportul de evaluare precum şi răspunsul la eventualele obiecţiuni revin evaluatorului desemnat şi nu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, "(4) Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare".
Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea şi soluţionarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamanţilor la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcţie de anumite situaţii de fapt, de greutăţi întâmpinate în soluţionarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituţiei ş.a.m.d.
Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluţionarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamanţilor, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de instituţia pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligaţiile sale, statul trebuind să găsească soluţii administrative pentru rezolvarea situaţiei.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din CEDO, garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de "termen rezonabil" este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un "termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie "civilă", dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente.
Susţinerile recurentei privind ordinea de soluţionare a dosarelor pot fi reţinute doar în măsura în care urmarea acestei ordini respectă rigorile termenului echitabil, la care s-a făcut referire mai sus.
Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.
În mod expres în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ se menţionează că în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
În alin. (8) se arată că dispoziţiile alin. (1) - (2) şi (7) reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire. În cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate /propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.
În cauza de faţă reclamanta s-a adresat instanţei de fond pentru a solicita obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlu de despăgubire pentru un imobil situat în Bucureşti, str. D.Ţ. nr. 17, sector 6 care nu poate fi restituit în natură, iar instanţa de fond a admis cererea, pornind de la nesoluţionarea dosarului într-un termen rezonabil.
Criticile din motivele de recurs ce vizează netemeinicia soluţiei instanţei de fond sub acest aspect sunt nefondate.
După cum s-a arătat, Legea nr. 247/2005, în Titlul VII nu a prevăzut un termen în care să se soluţioneze dosarele în care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv şi nici prin Normele metodologice de aplicare a Titlului VII, aprobate prin HG nr. 1095/2005 nu s-au stabilit termene de soluţionare.
Cu toate acestea, dosarul reclamantei, în care a fost emisă Dispoziţia nr. 6398/2006 a Primarului Municipiului Bucureşti cu propunere de acordare a despăgubirilor, nu a fost soluţionat deşi au trecut câţiva ani de la înregistrare.
Activitatea pârâtei trebuie organizată de organele competente din interiorul său în aşa fel încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin conduita pârâtei de a tergiversa soluţionarea cererii reclamantei de emitere a titlului de despăgubire se aduc grave prejudicii acesteia.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 1331 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 1395/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1454/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
