ICCJ. Decizia nr. 1395/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1395/2012
Dosar nr. 189/59/2011
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC S.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Timiş solicitând să se anuleze Decizia nr. 1856/238 din 30 iulie 2010 emisă de către A.N.A.F. - D.G.F.P. Timiş, prin care s-a soluţionat contestaţia formulată de reclamantă şi înregistrată sub nr. 22155 din 10 iunie 2010, împotriva Deciziei de impunere nr. 319 din 10 mai 2010; anularea Deciziei de impunere nr. 319 din 10 mai 2010 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală înregistrat la D.G.F.P. Timiş cu nr. 5436 din 10 mai 2010 şi recunoaşterea ca deductibilă a sumei reprezentând T.V.A. în cuantum de 1.698.170 lei achitat în vamă pentru punerea în liberă circulaţie a unor echipamente folosite în activitatea economică a reclamantei şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 213 din 10 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S.R. SRL Jimbolia în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiş.
A anulat ca nelegală Decizia nr. 1856/238 din 30 iulie 2010 şi Decizia de impunere fiscală nr. 319 din 10 mai 2010 emise de pârâtă şi a constatat ca deductibilă suma de 1.698.170 lei cu titlu de T.V.A., achitată de reclamantă în vamă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
- potrivit probelor dosarului, reclamanta a depus la A.F.C.M. Timişoara, o cerere de rambursare de T.V.A. şi începând cu data de 3 martie 2011), pârâta D.G.F.P. Timiş a efectuat la aceasta o inspecţie fiscală pentru a verifica modul de stabilire a soldului sumei negative de T.V.A., solicitată la rambursare prin deconturile de T.V.A. aferente perioadei aprilie - iunie 2008 şi urmare la acest control fiscal s-a emis Decizia de impunere fiscală nr. 319 din 10 mai 2010, prin care a obligat reclamanta la plata unei TVA suplimentară de 1.699.170 lei, considerând ca nedeductibilă această taxă, achitată în vamă de reclamantă pentru punerea în liberă circulaţie a unor echipamente folosite în activitatea sa economică;
- din conţinutul raportului de inspecţie fiscală şi din Decizia de impunere atacată în cauză rezultă că pârâta a respins cererea de rambursare a T.V.A. în sumă de 1.698.170 lei reţinându-se că, pentru desfăşurarea activităţii sale de producţie, reclamanta a introdus în România, înainte de anul 2007, echipamente de producţie şi diverse bunuri în regim de admitere temporară cu exonerare totală sau parţială de la plata drepturilor de import, în baza contractelor de leasing operaţional şi de l. încheiate cu cei 2 parteneri contractuali, respectiv V.E.C.G. şi V.E.W.G. (ulterior transformat in W.G.);
- a constatat prima instanţă că, într-adevăr, reclamanta a introdus în ţară, anterior anului 2007, bunuri necesare producţiei sale, în baza unor contracte de leasing operaţional şi de l. încheiate cu parteneri germani, într-un regim vamal de admitere temporară cu exonerare totală sau parţială de la plata drepturilor de import şi în anul 2007, deşi reclamanta nu a avut calitatea de proprietar al bunurilor introduse în ţară anterior anului 2007, conform contractelor susmenţionate, a pus în liberă circulaţie în România, respectivele bunuri, prin declaraţiuni vamale, închizând astfel regimurile vamale temporare, însă fără a achita taxele aferente vamale şi nici T.V.A.;
- suma de 1.698.170 lei TVA aflată în prezenta cauză, face parte din suma totală de 8.333.415 lei achitată de reclamantă autorităţii vamale, aşa cum s-a stabilit prin procesele verbale încheiate de organul vamal, analizate şi de pârâta D.G.F.P. Timiş (fila 63);
- procesele - verbale încheiate în anul 2008 de autoritatea vamală care au impus-o pe reclamantă la plata T.V.A din litigiu constituie titluri de creanţă vamală, cu caracter obligatoriu, şi producătoare de efecte juridice, aşa cum prevede art. 4 alin. (1) pct. 9 C. vam., care definind termenul de decizie vamală, prevede că aceasta reprezintă orice act oficial al autorităţii vamale privind reglementările vamale, referitor la un anumit caz, care produce efecte juridice asupra uneia sau mai multor persoane identificate sau identificabile, inclusiv informaţiile tarifare obligatorii şi informaţiile obligatorii în materie de origine.
- a apreciat prima instanţă că pentru soluţionarea problemei din litigiu se impune a se invoca şi prevederile art. 101 alin. (1) şi (2) C. vam., care dispune că punerea în libera circulaţie conferă mărfurilor străine statutul vamal de mărfuri româneşti. Punerea în libera circulaţie atrage aplicarea măsurilor de politică comercială şi îndeplinirea formalităţilor vamale prevăzute pentru importul mărfurilor, precum şi încasarea oricăror drepturi legal datorate;
- prin plata drepturilor de import, reclamanta a realizat un import, Codul vamal nefăcând nici o distincţie cu privire la noţiunea de "import", după cum persoana importatorului este sau nu proprietarul bunurilor importate, aşa cum rezultă din conţinutul art. 4 al C. vam., unde se definesc termenii şi expresiile folosite în acest cod.
2. Calea de atac exercitată
2.1. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Timiş, care a invocat în mod generic, dispoziţiile art. 289 şi următoarele C. proc. civ., susţinând în esenţă, critici care pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia o hotărâre poate fi recurată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Astfel, susţine autoritatea fiscală recurentă, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1511 din Cod fiscal şi ale pct. 59 din Normele de aplicare a Codului fiscal.
De asemenea, instanţa de fond a ignorat faptul că în conţinutul contractelor încheiate cu partenerii germani, se menţionează că proprietarii bunurilor rămân firmele din Germania, astfel că societatea comercială reclamantă nu a avut calitatea de importator în scopul taxei pe valoarea adăugată, neavând dreptul de deducere pentru T.V.A. achitată în vamă.
În concluzie, autoritatea fiscală a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea soluţiei pronunţate şi respingerea acţiunii.
2.2. Societatea comercială reclamantă a depus concluzii scrise prin care, în esenţă, a răspuns criticilor recursului, a susţinut că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
3. Soluţia instanţei de recurs
Recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Aşa cum s-a arătat şi în expunerea rezumativă prezentată mai sus, în baza constatărilor Raportului de inspecţie fiscală (fila 22 dosar fond), prin Decizia de impunere a fost respinsă cererea de deducere a T.V.A. în sumă de 1.698.170 lei (fila 18), soluţie menţinută prin Decizia nr. 1856/2010 (fila 49) contestaţia fiscală formulată de societatea comercială fiind respinsă.
În cauză, este necontestat că suma de 1.698.170 lei TVA este aferentă operaţiunilor economice derulate de societatea comercială reclamantă SC S.R. SRL Jimbolia, cu firma V.E.W.G., componentă a grupului german V., obligaţiile căreia, în urma falimentului, au fost preluate de firma W.G., care s-a desprins din grupul V.
De asemenea, din contractele de leasing-operaţional şi de l., încheiate cu cele două firme germane partenere, rezultă că s-a menţionat faptul că proprietarii bunurilor respective sunt şi vor rămâne firmele din Germania, astfel că la data introducerii bunurilor respective pe teritoriul României, societatea comercială reclamantă nu a avut calitatea de importator.
Or, potrivit art. 1511 din Cod Fiscal, „plata taxei pe importul de bunuri supus taxării conform prezentului titlu, este obligaţia importatorului".
Noţiunea de importator în scopul taxei este definită la pct. 59 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 44/2004, unde sunt enumeraţi cumpărătorul, furnizorul şi proprietarul bunurilor, după caz, calitate pe care nu a avut-o societatea comercială reclamantă.
Or, potrivit art. 145 alin. (5) din Cod Fiscal, aplicabil după data de 1 ianuarie 2007, „Nu sunt deductibile: lit. a) taxa aferentă sumelor achitate în numele şi în contul clientului şi care apoi se decontează acestuia, precum şi taxa aferentă sumelor încasate în numele şi în contul altei persoane, care nu sunt închise în baza de impozitare a livrărilor/ prestărilor efectuate conform art. 137 alin. (3) lit. e)".
Astfel fiind, rezultă că, din moment ce societatea comercială nu a avut calitatea de „importator în scopul taxei „ în sensul dispoziţiilor legal citate, nu are nici dreptul de deducere a T.V.A. achitată în vamă, bunurile respective (utilajele) neintrând în evidenţa societăţii, nefiind deci utilizate pentru realizarea unor operaţiuni taxabile în sensul art. 146 alin. (1) din Cod Fiscal
În concluzie, recursul formulat va fi admis, soluţia pronunţată de instanţa de fond fiind netemeinică şi nelegală.
Rejudecând cauza, potrivit considerentelor prezentate, acţiunea formulată va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Timiş, împotriva Sentinţei civile nr. 213 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi respinge acţiunea reclamantă SC S.R. SRL, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1352/2012. Contencios. Contestaţie la... | ICCJ. Decizia nr. 14/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
