ICCJ. Decizia nr. 1402/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1402/2012
Dosar nr. 792/46/2010
Şedinţa publică de la 15 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii deduse judecăţii.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii B.C. şi B.I.D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, anularea deciziilor nr. 77 din 28 aprilie 2010 şi nr. 78 din 28 aprilie 2010, deciziilor de impunere nr. 7786 din 27 ianuarie 2010 şi nr. 7785 din 27 ianuarie 2010, a raportului de inspecţie fiscală, înregistrat sub nr. 2784 din 21 ianuarie 2010, precum şi suspendarea executării acestor acte până la soluţionarea irevocabilă a cererii.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în urma efectuării controlului fiscal, au fost emise cele două decizii de impunere, prin care au fost obligaţi în mod nelegal la plata TVA şi la majorări de întârziere, întrucât amenajările făcute la cele două blocuri de locuinţe vechi, nu depăşesc cota procentuală de 50% din valoarea de plată a construcţiei, încălcându-se astfel prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa nr. 268/ F-CONT din 4 mai 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanţi împotriva deciziilor nr. 77 din 28 aprilie 2010 şi 78 din 28 aprilie 2010, precum şi a măsurilor dispuse prin deciziile de impunere nr. 7786 din 27 ianuarie 2010 şi nr. 7785 din 27 ianuarie 2010, privind obligaţiile fiscale de plată stabilite în baza Raportului de inspecţie fiscală - Serviciul inspecţie fiscală - persoane fizice 2, încheiat la data de 27 ianuarie 2010, înregistrat la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş sub nr. 7784 din 21 ianuarie 2010 şi a dispus anularea acestor acte fiscale, respingând cererea privind restituirea cauţiunii.
În considerentele hotărârii, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii au achiziţionat două construcţii cu destinaţia de bloc de locuinţe, precum şi suprafaţa aferentă de 5.039,70 mp, în anul 2001, la preţul de 29.800 lei, iar în baza autorizaţiei de construire nr. 640 din 17 iunie 2004, au efectuat modificări şi amenajări interioare, constând în: montări de centrale termice, instalaţii electrice, apă, încălzire, canalizare, investiţii ce se ridică la suma 206.500 lei, astfel cum rezultă din declaraţiile privind valoarea reală a lucrărilor, înregistrate la Primăria Municipiului Piteşti la data de 20 noiembrie 2006.
În perioada 30 noiembrie 2006 – 27 mai 2009, reclamanţii au realizat 159 tranzacţii imobiliare în valoare de 5.966.694 lei şi fiind supuse controlului autorităţii pârâte s-a stabilit că aceştia datorează suma de 641.147 lei, cu titlu de TVA, pentru perioada 01 februarie 2007 – 31 mai 2009 şi suma de 616.311 lei, cu titlu de obligaţii fiscale accesorii, fiind reţinute în raportul de inspecţie fiscală nr. 7784 din 27 ianuarie 2010, iar ulterior au fost emise deciziile de impunere, împărţindu-se suma totală în două părţi egale pentru fiecare reclamant.
Reclamanţii au formulat contestaţii împotriva acestor acte fiscale, care au fost respinse prin Deciziile nr. 77 şi nr. 78 din 28 aprilie 2010, cu motivarea că tranzacţiile imobiliare au fost utilizate în scopuri personale şi că reclamantul a depăşit plafonul de scutire a TVA în cursul lunii decembrie a anului 2006, înregistrându-se ca plătitor începând cu data de 01 februarie 2007.
Prima instanţă a reţinut, din conţinutul raportului de inspecţie fiscală, că pârâta a stabilit cota procentuală impusă prin dispoziţiile art. 142 alin. (2) lit. f)) din C. fisc. în mod greşit, întrucât o raportează la valoarea de achiziţionare a celor două construcţii, fără a o reactualiza, reactualizând numai valoarea investiţiilor.
Or, aceste dispoziţiile legale prevăd scutirea de TVA a livrărilor de construcţii şi a terenului aferent, stabilindu-se plata TVA, numai în cazul în care, costul transformărilor „se ridică la minimum 50% din valoarea de piaţă a construcţiei, exclusiv valoarea terenului, ulterior transformării”.
Prima instanţă a avut în vedere şi raportul de expertiză efectuat în cauză, care a stabilit valoarea îmbunătăţirilor la suma de 341.790 lei, iar valoarea de piaţă la suma de 5.966.694 lei, valoarea terenului fiind de 480.000 lei, costul lucrărilor evaluate reprezentând 6,2% din valoarea de piaţă a imobilelor. Faţă de obiecţiunile autorităţii pârâte, potrivit cărora aceste valori trebuiau determinate prin măsurători, a reţinut că din probele administrate nu rezultă neconcordanţă între situaţia de fapt şi cea din acte, iar în privinţa ignorării unor îmbunătăţiri a constatat că acestea au fost menţionate, însă micile omisiuni, dacă ar exista, nu ar putea depăşi cota de 50%, impusă de legiuitor prin textul de lege enunţat.
Referitor la determinarea valorii pe baza preţurilor practicate de diverşi agenţi economici, s-a reţinut că aceasta nu putea fi făcută, având în vedere că lucrările au fost realizate în regie proprie şi nefiind bonuri fiscale şi facturi, erau practic imposibil de determinat, în alt mod.
În privinţa cererii de suspendare a executării actelor atacate, aceasta a fost soluţionată prin sentinţa nr. 152/ F-Cont din 25 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
Referitor la cererea de restituire a cauţiunii, prima instanţă a reţinut că este prematură, în raport de prevederile art. 723 alin. (3) C. proc. civ.
3. Recursul declarat de pârâtă.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş a atacat cu recurs sentinţa menţionată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 304 pct. 7 şi 9 şi 3041 C. proc. civ.
În esenţă, au fost formulat următoarele critici:
3.1. Instanţa a omis să se pronunţe asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocate prin întâmpinare, cu privire la coparticiparea procesuală a celor doi reclamanţi, care au atacat acte administrativ – fiscale diferite, fapt ce atrage inaplicabilitatea prevederilor art. 47 C. proc. civ.
3.2. Fondul cauzei a fost soluţionat cu aplicarea greşită a prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. şi cu încălcarea art. 126,127 şi 152 din acelaşi cod, în condiţiile în care intimaţii – reclamanţi au depăşit plafonul prevăzut de lege pentru a beneficia de scutirea de la plata TVA, iar costul transformărilor aduse construcţiilor a depăşit 50% din valoarea de piaţă.
În acest sens, a arătat că expertiza tehnică este eronată şi irelevantă în cauză, pentru că, în raport cu prevederile art. 141 alin. (2) din C. fisc., valoarea iniţială a construcţiilor este preţul de achiziţie, iar valoarea rezultată ulterior transformării este dată de valoarea iniţială, la care se adaugă valoarea transformărilor efectuate la data primei utilizări a construcţiilor, conform pct. 37 alin. (3) din Normele de aplicare a C. fisc.
3.3. O critică distinctă vizează motivarea sentinţei, care, potrivit susţinerilor recurentei – pârâte, se limitează la cel mult două fraze preluate din cuprinsul raportului de expertiză, fără a cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
4. Apărările intimaţilor.
Intimaţii - reclamanţi nu au formulat întâmpinare, conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar au depus la dosar concluzii scrise, prin care au prezentat un rezumat al derulării raportului fiscal litigios şi au răspuns motivelor de recurs, solicitând menţinerea sentinţei.
II. Considerentele Înaltei Curţi, asupra recursului.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta – pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante.
Debitul fiscal supus contestării în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., după parcurgerea procedurii administrative reglementate în art. 205 şi următoarele din acelaşi cod, constă în suma de 628.730 lei pentru fiecare reclamant, compusă din taxă pe valoarea adăugată şi majorări de întârziere aferente, calculate pentru o serie de tranzacţii imobiliare efectuate în perioada 01 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2009.
Toate aceste operaţiuni, constituind faptul generator al obligaţiei impuse de recurenta - pârâtă, au avut ca obiect vânzarea – cumpărarea unor unităţi locative situate în două construcţii cu destinaţia blocuri de locuinţe, proprietate comună a celor doi reclamanţi, care le-au achiziţionat în anul 2001, au efectuat lucrări de amenajare, în baza a două autorizaţii de construire emise în anul 2004 (nr. 640 din 17 iunie 2004 şi nr. 1292 din 25 octombrie 2004), după care au înstrăinat locuinţele.
Analizând criticile formulate de recurenta – pârâtă în acest context actual, Înalta Curte, constată că sentinţa atacată reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale precum şi evaluarea adecvată a materialului probator, reţinând cele ce urmează:
1.1. Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii.
Cei doi reclamanţi, coproprietari ai imobilelor înstrăinate, au învestit Curtea de apel, printr-o cerere de chemare în judecată comună, atacând actele administrativ – fiscale emise în privinţa fiecăruia dintre ei.
Împrejurarea că, din punct de vedere fiscal, cei doi vânzători au fost trataţi separat, ca subiecte distincte ale impunerii nu exclude posibilitatea coparticipării procesuale, pentru că obligaţiile fiscale stabilite în sarcina fiecăruia dintre ei au aceeaşi cauză, încadrându-se în teza finală a art. 47 C. proc. civ.: „Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţiune comună ori dacă drepturile şi obligaţiile lor au aceeaşi cauză”.
De aceea, cu toate că din sentinţa atacată nu rezultă că instanţa de fond ar fi examinat această problemă de drept, instanţa de control judiciar constată că nu există motive de reformare a sentinţei sub aspectul enunţat.
1.2. Cu privire la aplicarea art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.
Potrivit art. 141 alin. (2) lit. f), „(2) Următoarele operaţiuni sunt, de asemenea, scutite de taxa:
f) livrarea de către orice persoană a unei construcţii, a unei părţi a acesteia si a terenului pe care este construită, precum şi a oricărui alt teren. Prin excepţie, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil, dacă este efectuata de o persoana impozabilă care şi-a exercitat ori ar fi avut dreptul sa-si exercite dreptul de deducere total sau parţial a taxei pentru achiziţia, transformarea sau construirea unui astfel de imobil. In sensul prezentului articol, se definesc următoarele:
1. Teren construibil reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcţii, conform legislaţiei in vigoare;
2. Construcţie înseamnă orice structura fixata in sau pe pământ;
3. Livrarea unei construcţii noi sau a unei părţi din aceasta înseamnă livrarea efectuata cel târziu până la data de 31 decembrie a anului următor anului primei ocupări ori utilizări a construcţiei sau a unei părţi a acesteia, după caz, in urma transformării;
4. O construcţie nouă cuprinde şi orice construcţie transformată astfel încât structura, natura ori destinaţia sa au fost modificate sau, in absenta acestor modificări, dacă costul transformărilor, exclusiv taxa, se ridica la minimum 50% din valoarea de piaţa a construcţiei, exclusiv valoarea terenului, ulterior transformării.”
Motivul pentru care autoritatea fiscală a considerat că intimaţii – reclamanţi nu se încadrează în situaţia de scutire de taxă instituită prin textul citat este acela că imobilele au suferit transformări al căror cost a depăşit 50% din valoarea de piaţă a construcţiei, ulterior transformării, fiind, deci, construcţii noi, conform definiţiei cuprinse în art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 4 din C. fisc.
Conform celor afirmate în motivarea recursului, elementele de calcul în raport cu care ar trebui stabilită cota procentuală corespunzătoare investiţiilor efectuate pentru amenajarea imobilelor sunt următoarele:
- costul transformărilor – valoarea transformărilor efectuate, la data primei utilizări a construcţiilor, aşa cum este definită la pct. 37 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004;
- valoarea construcţiilor ulterior transformării – preţul iniţial de achiziţie, la care se adaugă valoarea transformărilor.
Acest punct de vedere al autorităţii fiscale distorsionează însă nu numai spiritul, ci chiar litera legii, pentru că, pe de o pare, art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 4 din C. fisc. foloseşte expresia „valoare de piaţă ulterior transformării”, astfel că nu poate fi interpretat ca având în vedere valoarea de inventar ori un cost total, stabilit aritmetic, prin însumarea preţului iniţial de achiziţie construcţiei plus costul transformărilor.
Pe de altă parte, noţiunea de „primă utilizare a construcţiei”, conform art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 3 C. fisc. şi pct. 37 alin. (2) din Norme prezintă relevanţă în contextul calificării unei operaţiuni ca fiind livrare de construcţie nouă, prin prisma unui criteriu temporal, distinct de cel al costului transformărilor aduse construcţiei şi care, în speţă, nu a fost pus în discuţie.
1.3. Cu privire la calitatea motivării sentinţei.
Verificând considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte, constată că judecătorul fondului a explicat în mod convingător raţiunile pentru care a ajuns la concluzia că, în speţă, nu a fost depăşit pragul de 50% prevăzut în art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 4 din C. fisc., cu argumente de fapt şi de drept, luând în considerare probele cu înscrisuri şi cu expertiză tehnică, administrate în cauză.
De asemenea, a indicat motivele pentru care a considerat nelegală abordarea autorităţii fiscale, care a stabilit greşit cota procentuală, raportând-o la valoarea de achiziţie a construcţiilor la nivelul anului 2001, fără a o actualiza.
Prin urmare, constatând că motivarea sentinţei răspunde exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 7,9 şi art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 268 din 4 mai 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1330/2012. Contencios. Despăgubire. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 1460/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
