ICCJ. Decizia nr. 1469/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1469/2012
Dosar nr. 377/46/2011
Şedinţa publică de la 20 martie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii V.P. şi V.I.I. au chemat în judecată pe pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei următoarele:
1. Să constate încălcarea dreptului lor patrimonial stabilit conform normelor Legii nr. 10/2001 şi ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005 în ce priveşte imobilul situat în Rm. Vâlcea, jud. Vâlcea, compus din teren în suprafaţă de 450 mp şi clădire demolată, pentru care s-au acordat despăgubiri băneşti conform unei hotărâri judecătoreşti;
2. Să fie obligate pârâtele să dispună repartizarea urgentă a dosarului reclamanţilor către un consilier;
3. Să fie obligate pârâtele să facă toate diligenţele necesare şi obligatorii impuse de lege pentru a restitui către reclamanţi despăgubirile băneşti pentru imobilul arătat anterior;
4. Să emită decizia ce conţine titlul de despăgubire;
5. În caz contrar, să fie obligate pârâtele la repararea prejudiciului produs reclamanţilor;
6. Să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că împreună cu mama lor, V.V., decedată ulterior, au notificat Primăria Mun. Rm. Vâlcea la data de 8 august 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând despăgubiri pentru imobilul compus din teren şi casă, ce a fost demolată şi pentru care autorul reclamanţilor a primit despăgubire de 41.182,05 lei.
Primarul Municipiului Rm. Vâlcea a emis Dispoziţia nr. 21514 din 18 decembrie 2006, prin care a propus pentru respectivul imobil, teren şi clădire, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Dispoziţia a fost menţinută în justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respingând recursul reclamanţilor, prin decizia nr. 9543 din 20 noiembrie 2009.
Dosarul şi dispoziţia, cu documentele aferente, au fost înaintate pârâtei C.C.S.D. încă din data de 4 ianuarie 2007 şi, în ciuda demersurilor reclamanţilor şi a corespondenţei acestora cu pârâtele, despăgubirile nu au fost stabilite şi plătite până la data formulării acţiunii.
La data de 24 martie 2011 Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus întâmpinare, susţinând că cererea de chemare în judecată a reclamanţilor este neîntemeiată, având în vedere că etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanţilor, în sensul că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 21514/2006 a fost transmis de Primăria Municipiului Rm. Vâlcea, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 30953/ CC. Totodată, dosarul amintit a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, ocazie cu care s-a descoperit existenţa unei neconcordanţe cu privire la suprafaţa terenului notificat. Ca atare, s-au făcut demersuri pentru completarea dosarului cu noi înscrisuri doveditoare.
Referitor la etapa evaluării, pârâta a subliniat faptul că această etapă este condiţionată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pârâta a arătat că dosarul privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanţilor face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor aşa cum s-a arătat mai sus şi, ca atare, urmează ca C.C.S.D. să desemneze un evaluator, să transmită dosarul în vederea efectuării raportului de evaluare şi să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire numai cu parcurgerea procedurii administrative prev. de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Cât priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, C.C.S.D. a arătat că se află în subordinea Ministerului Finanţelor şi că nu are un buget propriu. În plus, nu se opune admiterii capătului principal de cerere, astfel încât se poate face aplicarea art. 275 C. proc. civ.
Pârâta A.N.R.P. a depus întâmpinare, invocând lipsa calităţii sale procesuale pasive, întrucât rolul A.N.R.P. în procedura prev. de Titlul VII este de a asigura secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta din urmă fiind cea care desemnează evaluatorii, trimite la evaluare şi emite titlurile de despăgubire.
La data de 13 aprilie 2011, reclamanţii au precizat cererea sub aspectul daunelor solicitate la pct. 5 în sensul că solicită instanţei să stabilească un termen emitere a deciziei - titlu de despăgubire, sub sancţiunea obligării conducătorului unităţii la plata unei amenzi egale cu 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.
Prin Sentinţa nr. 253 F-C din 20 aprilie 2011 Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii V.P. şi V.I.I., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a obligat pe pârâta C.C.S.D. să emită decizie reprezentând titlu de despăgubire conform Dispoziţiei nr. 21514 din 18 decembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Rm. Vâlcea; a respins cererea în privinţa celorlalte pretenţii formulate în contradictoriu cu C.C.S.D., precum şi în privinţa pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că cererea reclamanţilor este întemeiată în parte, anume în privinţa petitului privind emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, formulat în contradictoriu cu C.C.S.D.
S-a reţinut că prin Dispoziţia Primarului mun. Rm. Vâlcea nr. 215143 din 18 decembrie 2006, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, s-a propus acordarea de despăgubiri numitei V.V., moştenitoare a autorului V.I.I., pentru imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 450 mp, situat în Rm. Vâlcea, clădirea fiind expropriată cu plata unei despăgubiri, iar contestaţia formulată de V.V., V.P. şi V.I.I. împotriva dispoziţiei de mai sus a fost respinsă în justiţie în mod irevocabil, prin decizia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 9543 din 20 noiembrie 2009 pronunţată în dosarul 921/90/2007.
S-a mai reţinut că Dispoziţia nr. 21514/2006 a fost transmisă către C.C.S.D. la data de 4 ianuarie 2007, că în luna noiembrie 2010 reclamanţii au solicitat A.N.R.P. să facă toate demersurile, finalizate cu emiterea deciziei – titlu de despăgubire, pentru acordarea despăgubirilor, iar în luna decembrie 2010 A.N.R.P. a răspuns că soluţionarea dosarelor şi emiterea deciziei de către C.C.S.D. se realizează în ordinea înregistrării acestora.
În speţă, a reţinut instanţa, deşi Dispoziţia Primarului mun. Rm. Vâlcea a fost înaintată Secretariatului C.C.S.D. aşa cum impun dispoziţia art. 16 alin. (2) în anul 2007, C.C.S.D. nu a emis decizia reprezentând titlul de despăgubire până la data pronunţării hotărârii.
În considerentele hotărârii atacate s-a reţinut că este obligatoriu ca soluţionarea dosarelor să se realizeze potrivit legii, cu parcurgerea tuturor etapelor şi este corect să se respecte o ordine obiectivă de soluţionare, aceea a datei de înregistrare a dosarului, dar acesta nu înseamnă că soluţionarea dosarelor poate să treneze un timp îndelungat şi total nedeterminabil.
Instanţa a apreciat că patru ani, cât au trecut de la emiterea Dispoziţiei Primarului mun. Rm. Vâlcea şi înaintarea ei la C.C.S.D. şi, respectiv, până la data pronunţării hotărârii, nu constituie un termen rezonabil, normal, de soluţionare a dosarului şi cu atât mai puţin se poate vorbi de termen rezonabil dacă se porneşte de la anul 2001, când V.V. a formulat Notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Pentru cele expuse, în baza art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care se aplică, pentru identitate de raţiune juridică, şi în cazul în care se pretinde că C.C.S.D. refuză nejustificat să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire - raport la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a admis în parte cererea reclamanţilor, în privinţa punctului 4, şi a dispus obligarea C.C.S.D. să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire potrivit Dispoziţiei nr. 21514/2006 emisă de Primarul mun. Rm. Vâlcea.
În ceea ce priveşte punctul 1 din cerere, instanţa a constatat că pretenţia respectivă este admisă implicit prin admiterea celei de la pct. 4, fără a se impune, în raport de dispoziţia art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, exprimarea constatării în dispozitivul hotărârii judecătoreşti.
Cu privire la punctele 2 şi 3 din cerere, Curtea, a constatat că atribuirea dosarului unui „consilier” şi realizarea demersurilor pentru soluţionarea dosarului pot privi etape ale procedurii pe care o aplică pârâta C.C.S.D., dar care nu pot fi impuse în acest moment de către instanţă fără a aprecia a priori că pârâta nu va depune toate diligenţele şi nu va respecta legea în vederea emiterii deciziei - titlu de despăgubire. Ori obligaţia de a emite decizia subsumează obligaţia parcurgerii procedurii legale în acest sens, iar verificarea acestui aspect se poate realiza - potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 numai după emiterea deciziei respective, pe bază de probe.
În ceea ce priveşte punctul 5, aşa cum a fost întregit şi trecând peste faptul că respectiva întregire a fost făcută dincolo de prima zi de înfăţişare prev. de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a apreciat că nu se impune stabilirea unui termen de executare a sentinţei, sub sancţiunea unei amenzi, aşa cum permite art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire depinde şi de un factor de timp care scapă unei cuantificări exacte din partea pârâtei: evaluarea imobilului, etapă în care acţiunea îi aparţine unui evaluator şi care în timp poate fi mai scurta sau mai îndelungată în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui obiectiv de evaluat, precum şi faptul că, chiar dacă se reţine în speţă culpa pârâtei de a nu fi emis decizia pe parcursul a aproape patru ani, nu se poate reţine totală rea credinţă din parte acesteia, de vreme ce prin întâmpinare pârâta recunoaşte îndreptăţirea reclamanţilor de a obţine decizia şi invocă în apărarea sa stări de fapt reţinute ca fiind corecte şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în Hotărârea pilot M.A. şi alţii contra României a arătat, în paragrafele 223 şi 224, că procedura simplificată prev. de Legea nr. 247/2005 ar fi eficientă dacă autorităţile competente, şi mai ales Comisia centrală, ar dispune de resursele umane şi materiale la înălţimea sarcinilor ce trebuie îndeplinite.
În aceste condiţii, Curtea, a apreciat că nu se impune obligarea pârâtei la emiterea deciziei într-un termen sub sancţiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Cu privire la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, instanţa a constatat că reclamanţii nu au dovedit că au realizat astfel de cheltuieli, în condiţiile în care acţiunea în justiţie a fost scutită de taxe de timbru, iar la dosar nu s-a depus chitanţă privind plata unui onorariu pentru avocat.
În privinţa pârâtei A.N.R.P., Curtea a constatat că aceasta nu are calitate procesuală pasivă, neavând atribuţii de a decide procedura de urmat pentru soluţionarea dosarului reclamanţilor, respectiv de a emite decizia - titlu de despăgubiri, după cum rezultă din dispoziţia Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel că a respins ca atare cererea reclamanţilor în contradictoriu cu această pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanţii V.P. şi V.I.I., cât şi pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
I. În motivarea cererii de recurs formulate de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., se critică hotărârea instanţei de fond pentru următoarele considerente:
- Instanţa de fond, în mod netemeinic, şi-a motivat soluţia pe faptul că s-a depăşit termenul rezonabil, apreciind termenul rezonabil ca începând din anul 2001, deşi Comisia Centrală a fost înfiinţată în anul 2005.
- Ordinea de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale se face potrivit Deciziei nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale, iar instanţa ar fi trebuit să ţină seama că această decizie nu face altceva decât să respecte egalitatea de tratament a persoanelor îndreptăţite care au dosare de despăgubire înregistrate/neînregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, stabilind astfel o modalitate de soluţionare convenabilă pentru toţi.
Pe fondul cauzei, recurenta subliniază faptul că dosarul de despăgubire era incomplet, că s-au sesizat neconcordanţe cu privire la terenul avut în proprietate de către V.I.I. (soţul notificatoarei) şi s-a solicitat completarea dosarului cu anumite înscrisuri, urmând ca apoi, în ordinea stabilită în Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale, să fie desemnat un evaluator şi transmis la evaluare în vederea stabilirii cuantumului final al despăgubirilor.
Arată recurenta că până la momentul redactării cererii de recurs, dosarul de despăgubire nu a fost completat, precum şi faptul că în dosarul de despăgubire trebuie să se regăsească toate înscrisurile ce au stat la baza emiterii dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 (incidente fiind dispoziţiile art. 16 alin. (2) Titlul VII şi pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din actul normativ amintit, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005).
Apreciază recurenta că obligarea Comisiei Centrale direct la emiterea deciziei este nu numai nejudicioasă, dar poate conduce şi la conjuncturi juridice anormale şi anume, se poate stabili o obligaţie într-un litigiu de contencios administrativ printr-un titlu executoriu în sensul art. 22 din Legea nr. 554/2004, obligaţie ce ar trebui să poată fi adusă la îndeplinire de către autoritatea contractantă în mod voluntar, în caz contrar devenind aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ.
Altfel spus, s-ar ajunge în situaţia să fie obligată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, deşi executarea obligaţiei nu mai depinde în totalitate de această entitate, ci şi de evaluator şi, aşa cum rezultă din prev. art. 16 ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005 Secretariatul Comisiei Centrale, stabilind astfel o modalitate de soluţionare convenabilă pentru toţi.
Pentru toate aceste considerente, recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea Sentinţei civile recurate în sensul respingerii capătului de cerere privind emiterea deciziei, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
II. Prin cererea de recurs formulată în cauză, reclamanţii V.P. şi V.I.I. critică hotărârea instanţei de fond, arătând că în motivarea soluţiei instanţa a apreciat că nu s-ar impune stabilirea unui termen de executare a sentinţei, sub sancţiunea unei amenzi, aşa cum permite art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, precum şi faptul că termenul în care evaluarea bunului imobil pentru care li s-a stabilit cu putere de lucru judecat dreptul la despăgubiri nu poate fi cuantificat.
Arată recurenţii că în lipsa stabilirii unui termen, chiar dacă mai îndepărtat, în care pârâta să evalueze bunul, soluţia pronunţată de către Curtea de Apel Piteşti, rămâne una formală, nimic neobligând pârâta să scurteze termenele pe care, aşa cum însăşi instanţa de fond a observat, această autoritate publică şi le alocă ea însăşi, cel mai adesea cu încălcarea grosolană a termenului rezonabil în care o cauză trebuie să fie soluţionată.
Subliniază recurenţii că au trecut mai bine de 4 ani de când a fost emisă dispoziţia primarului şi mai bine de 11 ani de când au formulat notificarea pentru restituirea bunului acestora şi că însăşi Curtea a constatat că termenele de mai sus nu sunt nicidecum rezonabile.
În ceea ce priveşte aprecierea instanţei în sensul că nu s-ar impune nici obligarea pârâtei la emiterea deciziei titlul de despăgubiri într-un termen, sub sancţiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, recurenţii arată că lipsa de eficienţă a unor instituţii şi autorităţi ale Statului Român nu poate fi imputată cetăţeanului, căruia Constituţia îi garantează drepturi fundamentale, între care dreptul la proprietate sau dreptul la a avea o creanţă împotriva propriului stat.
Cu alte cuvinte, în opinia recurenţilor-reclamanţi, dacă instanţa nu stabileşte un termen pentru efectuarea expertizei şi un termen pentru emiterea Titlului de despăgubiri (fie el si sub forma unei perioade de timp de la data efectuării expertizei) sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, nu va putea fi executată, aceştia fiind obligaţi să se adreseze, peste câţiva ani, din nou instanţei, într-o iluzorie încercare de a deveni beneficiarii reali ai dreptului lor de creanţă asupra Statului.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanţă reţinând în mod corect situaţia de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză şi realizând o încadrare juridică adecvată.
Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel fiind, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora:
- alin. (1): „Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”,
- alin. (2): „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.”
- alin. (21): „Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.”
- alin. (22): „Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
- alin. (3): „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
- alin. (4): „Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.”
- alin. (5): „Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.”
- alin. (6): „După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.”
Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.
În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menţionează că „în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.”
În alin. (8) se arată că dispoziţiile alin. (1), (2) şi (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.
În cauză, este necontestat că reclamanţii au solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să li se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Municipiul Rm. Vâlcea, jud. Vâlcea, că procedura administrativă de restituire a imobilului în litigiu a început cu Notificarea nr. 217 din 08 august 2001, iar, ca urmare, prin Dispoziţia nr. 21514 din 18 decembrie 2006, Primăria Municipiului Rm. Vâlcea a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul precizat anterior reclamanţilor, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 4 ianuarie 2007.
În cauză s-a efectuat verificarea legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.
Recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat în apărarea sa împrejurarea că soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanşării procedurii de soluţionare prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 2815/2008 emisă de Comisia Centrală, însă aceasta avea obligaţia de a trimite dosarul unui evaluator sau societăţii de evaluare desemnate.
Admiţând în parte acţiunea formulată de recurenţii-reclamanţi, instanţa de fond a susţinut, în esenţă, că cererea acestora nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil, soluţie pe care instanţa de recurs o apreciază ca fiind legală şi temeinică.
Astfel, potrivit Titlului VIII, Capitolul V Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”.
După cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată mai sus, criticile autorităţii recurente pornesc de la faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să oblige autorităţile competente să soluţioneze cererile într-un anumit termen, precum şi că, în raport cu dispoziţiile Deciziei nr. 2815/2008, cererile sunt soluţionate şi dosarele sunt transmise la evaluator în ordinea înregistrării lor, astfel că nu există o încălcare a unui termen rezonabil şi, pe cale de consecinţă, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că Titlul VII – Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluţionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăseşte nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situaţie nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluţionare să fie lăsată la voia autorităţii competente.
Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.
În acest sens, trebuie menţionată Recomandarea CM (2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.
Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.V.E., recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.
Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.
Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 şi Decizia nr. 2815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.
Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale sau locale.
Deci, în concluzie, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că autorităţile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acţioneze într-un termen rezonabil pentru soluţionarea cererii recurenţilor-reclamanţi.
De asemenea, în raport cu data declanşării procedurii administrative - anul 2001 şi cu data înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - 4 ianuarie 2007, precum şi în raport cu importanţa cauzei pentru recurenţii-reclamanţi, dar şi cu atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autorităţile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Or, în cauză, aşa cum s-a argumentat mai sus, autorităţile administrative competente sesizate cu soluţionarea cererii formulate de recurenţii-reclamanţi, şi-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază recurenţii-reclamanţi.
Astfel fiind, în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond refuzul nejustificat în sarcina autorităţii publice recurente, pe care a obligat-o să emită decizia de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite recurenţilor-reclamanţi, potrivit Dispoziţiei nr. 21514 din 18 decembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Rm. Vâlcea.
După cum s-a arătat, Legea nr. 247/2005, în Titlul VII nu a prevăzut un termen în care să se soluţioneze dosarele în care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv şi nici prin Normele metodologice de aplicare a Titlului VII, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 nu s-au stabilit termene de soluţionare.
Iniţial, Comisia Centrală a stabilit soluţionarea aleatorie a dosarelor, iar ulterior, prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 s-a prevăzut că ordinea de soluţionare a dosarelor înaintate va fi cea a înregistrării.
Cu toate acestea, dosarul reclamanţilor, în care a fost emisă Dispoziţia nr. 21514 din 18 decembrie 2006 a Primarului Municipiului Rm. Vâlcea cu propunere de acordare a despăgubirilor, nu a fost soluţionat, deşi au trecut câţiva ani de la înregistrare.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din CEDO, garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Activitatea pârâtei trebuie organizată de organele competente din interiorul său în aşa fel încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin conduita pârâtei de a tergiversa soluţionarea cererilor reclamanţilor de emitere a titlurilor de despăgubire se aduc grave prejudicii acestora.
Legea nr. 247/2005 este o lege de reparaţie, iar autorităţile executive ale statului au obligaţia de a o pune în executare prin derularea procedurilor administrative într-un termen rezonabil compatibil cu Constituţia României, dreptul intern şi normele internaţionale (art. 6 C.E.D.O.).
Cum dosarul reclamanţilor a fost înregistrat la Comisie în anul 2007, se reţine că nesoluţionarea acestuia într-un termen de aproximativ 4 ani şi neîndeplinirea obligaţiei de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noţiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Astfel fiind, Înalta Curte, constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă nu şi-a îndeplinit toate obligaţiile legale ce îi reveneau potrivit Legii nr. 247/2005 şi, în consecinţă, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În ceea ce priveşte cererea privind emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire sub sancţiunea de daune cominatorii, Înalta Curte, apreciază că nu este justificată, această sancţiune nefiind prevăzută de art. 18 din Legea nr. 554/2004. Conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 sunt prevăzute penalităţi pe zi de întârziere pentru ca persoana vătămată să îşi vadă dreptul restabilit. Acestea se stabilesc în favoarea reclamantului şi nu trebuie confundate cu despăgubirile pentru întârzierile în executarea hotărârii, acordate în cadrul procedurii speciale de executare prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 s-a prevăzut o procedură specială de sancţionare a autorităţilor, în cazul în care acestea nu execută hotărârile definitive şi irevocabile, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.
Astfel, Înalta Curte, apreciază că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, iar soluţia pronunţată de Curtea de Apel, este la adăpostul criticilor, că în mod corect a reţinut instanţa de fond că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire depinde şi de un factor de timp care scapă unei cuantificări exacte din partea pârâtei: evaluarea imobilului, etapă în care acţiunea îi aparţine unui evaluator şi care în timp poate fi mai scurtă sau mai îndelungată în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui obiectiv de evaluat, că, şi dacă s-ar reţine în speţă culpa pârâtei de a nu fi emis decizia pe parcursul a aproape patru ani, nu se poate reţine totală rea credinţă din parte acesteia, că procedura simplificată prevăzută de Legea nr. 247/2005 ar fi eficientă dacă autorităţile competente, şi mai ales Comisia centrală, ar dispune de resursele umane şi materiale la înălţimea sarcinilor ce trebuie îndeplinite.
Referitor la capătul de cerere privind stabilirea unui termen pentru emiterea deciziei de despăgubire şi aplicarea unor amenzi pe zi de întârziere, acestea reprezintă o facultate a instanţei, iar nu o obligaţie, conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa apreciind în funcţie de circumstanţele cauzei. În plus, eventuala neexecutare a hotărârii judecătoreşti irevocabile într-un termen de 30 de zile, este supusă sancţiunilor eficiente prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată şi completată.
Astfel fiind, Înalta Curte, constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt nefondate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de V.P. şi V.I.I. şi de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 253/ F-C din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1460/2012. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1477/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
