ICCJ. Decizia nr. 143/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 16 aprilie 2009 sub nr. 441/59/2009, reclamanta N.I.K.E.M.G a chemat în judecată pârâții Guvernul României și Consiliul Local Lugoj solicitând anularea și constatarea nulității absolute parțiale a H.G. nr. 977 din 5 septembrie 2002 și a H.C.L. Lugoj nr. 9 din 21 februarie 2002, în ceea ce privește poziția nr. 550 din anexe.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 12 februarie 2002 a înaintat Primăriei Municipiului Lugoj notificarea prin care solicita restituirea în natură a imobilului situat în Lugoj constând în teren intravilan în suprafața de 156 mp și despăgubiri pentru casa demolată.
La data înaintării notificării, terenul în cauză se afla în proprietatea privată a statului însă, prin hotărârile a căror anulare o solicită acest teren a fost inclus în domeniul public al statului, cu nesocotirea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
A mai arătat reclamanta că un alt aspect de nelegalitate îl constituie împrejurarea că situația cadastrală din hotărârile atacate nu corespunde realității, dată fiind dezmembrarea efectuată, numerele top neregăsindu-se ca efect al dezmembrării.
Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității plângerii prealabile și pe cale de consecință excepția tardivității acțiunii. A mai invocat totodată și excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește solicitarea anulării H.C.L. Lugoj.
Pe fondul cauzei, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că H.G. nr. 977 din 5 septembrie 2002 a fost adoptată în conformitatea cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ-teritoriale fiind întocmit de către comisii special constituite și fiind necesar în vederea delimitării corecte a bunurilor de interes public județean sau local ori de interes național, precum și în vederea delimitării bunurilor din domeniul public de bunurile din domeniul privat.
Consiliul Local Lugoj a formulat de asemenea întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Timișoara în soluționarea petitului privind anularea H.C.L. Lugoj nr. 9 din 21 februarie 2002, arătând că acest act a fost emis de o autoritatea publică locală fiind competent tribunalul în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
La termenul de judecată din 12 noiembrie 2009, Curtea a respins excepția necompetenței materiale a Curți de Apel Timișoara motivat de împrejurarea că prin Decizia nr. 3607 din 26 iunie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar), pronunțată în cadrul litigiului având ca obiect excepția de nelegalitate a acelorași acte ce fac și obiectul acestui dosar, s-a reținut că Hotărârea Consiliului Local este un act premergător, care nu produce efecte prin el însuși, neavând caracterul unui act administrativ în sensul definiției legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. c) și neputând fi supus controlului de legalitate distinct de H.G. nr. 977/2002.
Prin Sentința civilă nr. 359 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, admițând excepția tardivității plângerii prealabile, a respins acțiunea formulată de reclamanta N.I.K.E.M.G. Prin aceeași sentință, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României și a Consiliului Local Lugoj.
împotriva acestei sentințe, reclamanta a formulat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Recurenta a solicitat casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., deoarece soluția s-a pronunțat fără a se intra în cercetarea fondului pricinii.
Prin Decizia Civilă nr. 3396 din 25 iunie 2010 pronunțată în dosar, înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de N.I.K.E.M.G. împotriva Sentinței civile nr. 359 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a pronunța astfel, înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a reținut în esență că plângerea prealabilă nu a fost concepută ca un obstacol în exercitarea dreptului de acces liber la justiție, iar termenul prevăzut de lege pentru formularea acțiunii și a plângerii prealabile nu trebuie interpretat și aplicat de o asemenea manieră încât să împiedice pe justițiabil să-și exercite drepturile și să beneficieze de soluționarea în fond a cererii sale.
înalta Curte, a apreciat că în raport de evoluția litigiului prin care reclamanta a urmat diverse căi pentru realizarea dreptului pretins vătămat de autoritățile pârâte, litigiul în care la data de 19 noiembrie 2008 a invocat excepția de nelegalitate a acelorași acte administrative, poate fi apreciat ca un motiv temeinic în sensul legii, plângerea prealabilă fiind reiterată la data de 13 martie 2009 și urmată de introducerea acțiunii în contencios administrativ la 16 aprilie 2009.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 441.1/59/2009.
Prin concluziile scrise depuse la data de 24 ianuarie 2011, reclamanta a solicitat admiterea acțiunii în contencios administrativ și pe cale de consecință, să se dispună anularea și constatarea nulității absolute parțiale a H.G. nr. 977 din 5 septembrie 2002, și a Hotărârii Consiliului Local Lugoj nr. 9 din 21 februarie 2002, în ceea ce privește poziția nr. 550 "Zona verde expres", având ca elemente de identificare extras CF în suprafața de 6800 mp, respectiv imobilul înscris în CF Lugojul Roman, nr. top X și, în suprafața de 156 mp, și la imobilul înscris în CF Lugojul Roman, nr. top Y, în suprafața de 305 mp.
în fond după casare Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrative și fiscal, prin Sentința nr. 24 din 24 ianuarie a admis acțiunea formulată de reclamanta N.I.K.E.M.G, în contradictoriu cu Consiliul Local Lugoj și Guvernul României și a anulat, în parte, H.C.L. nr. 9 din 21 februarie 2002 adoptat de Consiliul Local Lugoj și H.G. nr. 977 din 5 septembrie 2002, Anexa 3.
A obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 2.000 RON.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut, în esență, următoarele considerente:
Reclamanta a notificat Primăria Municipiului Lugoj, la data de 12 februarie 2002 în temeiul Legii 10/2001, prin intermediul executorului judecătoresc, solicitând restituirea în natura a imobilului situat în Lugoj, înscris în CF Lugojul Roman, dezmembrat după naționalizare în nr. top. X, în suprafață de 156 mp, respectiv cu nr. top. Y, în suprafață de 305 mp, solicitând restituirea în natură a terenului și despăgubiri pentru casa demolată.
După formularea acestei notificări, la data de 21 februarie 2002, Consiliul Local Lugoj a emis Hotărârea nr. 9 din 21 februarie 2002 prin care terenul revendicat de reclamantă a fost menționat ca făcând parte din domeniul public al municipiului, deși anterior acestei date, fapt necontestat de către niciuna din părți, făcea parte din domeniul privat al Statului, așa cum rezultă și din extrasele de Carte Funciară depuse la dosar.
Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Lugoj nr. 9 din 21 februarie 2002 a fost atestată prin H.G. 977 din 5 septembrie 2002, terenul menționat fiind inclus în cadrul unei suprafețe mai mari, de 6.800 mp, în Anexa 3 a Hotărârii de Guvern menționate.
Curtea a constatat că terenul pentru care reclamanta s-a adresat autorității publice locale în temeiul Legii nr. 10/2001 se afla la data notificării în proprietatea privată a Statului, ambele acte atacate de către reclamantă prin prezenta acțiune fiind ulterioare formulării notificării.
Astfel că, pârâții, schimbând regimul juridic al terenului notificat, nu numai că nu au dovedit interesul ori utilitatea publică în luarea unei atare măsuri, dar au înlăturat posibilitatea reclamantelor de a-i fi restituit în natură imobilul în privința căruia a susținut că ar avea un drept de proprietate, știut fiind că dispozițiile Legii nr. 213/1998 prevăd interdicția înstrăinării bunurilor proprietate publică.
Curtea a apreciat că, o dată notificată în vederea restituirii, autoritatea publică nu mai avea posibilitatea de a schimba regimul juridic al terenului, hotărârile atacate fiind date cu încălcarea scopului reparator avut în vedere de Legea nr. 10/2001.
Cât privește apărarea pârâților cu privire la data intrării în vigoare a interdicției prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Curtea a argumentat că, într-adevăr forma actuală a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu exista la data emiterii H.C.L. Nr. 9/2002 și a H.G. nr. 977/2002, interdicția fiind introdusă prin Legea nr. 247/2005, când s-a prevăzut că "sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, ... este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor" Legii nr. 10/2001.
A reținut Curtea că această situație nu conduce, însă la ideea că cele două hotărâri atacate ar fi legale și aceasta întrucât din interpretarea coroborată a tuturor normelor Legii nr. 10/2001 precum și având în vedere finalitatea acestei legi, rezultă că autoritățile ori persoanele notificate nu mai aveau posibilitatea schimbării destinației bunului revendicat, tocmai pentru a preîntâmpina posibilitatea de a-și crea un motiv de refuz al aplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu avocațial.
împotriva acestei sentințe, în termen legal au formulat recurs pârâții Consiliul Local al Municipiului Lugoj și Guvernul României.
în motivarea recursului formulat, recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Lugoj a susținut în esență că în mod greșit instanța de fond a reținut că trecerea imobilului respectiv în domeniul public ar fi nelegală, operațiunea fiind realizată ulterior datei la care s-a primit notificarea judiciară în baza Legii nr. 10/2001, deoarece legalitatea unui act poate fi verificată doar prin raportare la elementele existente la momentul emiterii sale, iar interdicția impusă de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, nu exista la data emiterii Hotărârii Consiliului Local nr. 9 din 21 februarie 2002 și H.G. nr. 977 din 5 septembrie 2002, fiind reglementată ulterior prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005.
Consideră recurentul că prin soluția atacată instanța de fond a interpretat și aplicat greșit principiul neretroactivității legii civile noi cât și principiul aplicării imediate a acesteia, având în vedere că la data formulării notificării nu erau în vigoare prevederile legale privind interdicția respectivă, aceasta fiind impusă prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
în drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041C. proc. civ.
în motivarea recursului formulat de recurentul-pârât Guvernul României, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se critică ca fiind nelegală soluția instanței de fond, susținându-se că H.G. nr. 977/2002 a fost emisă în temeiul art. 108 din Constituția României republicată precum și a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu completările ulterioare.
Consideră recurentul că prin natura sa, actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public local nu creează drepturi noi, nu stabilește și nu modifică regimul juridic al bunurilor respective, nefiind de natură a vătăma vreun drept, respectiv vocația reclamantei de a beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
în ceea ce privește anularea în parte a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Lugoj nr. 9 din 21 februarie 2002, recurentul Guvernul României a apreciat că acesta nu are competența a se pronunța asupra legalității acesteia Primăria municipiului Lugoj având această competență.
Apreciază recurentul că aceasta a fost adoptată în scopul actualizării inventarului bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al municipiului Lugoj, ținând cont de situația juridică în momentul respectiv a bunurilor raportată atât la prevederile Legii nr. 84/1995 republicată cât și a Legii nr. 10/2001, (în ceea ce privește imobilele care fac obiectul prevederilor art. 16).
în drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și 3041 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă N.I.K.E.M.G a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de către prima instanță susținând în esență că în mod corect a fost admisă acțiunea formulată, reținându-se că la data formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, terenul în litigiu făcea parte din domeniul privat al Municipiului Lugoj.
Examinând cauza de față prin prisma criticilor formulate în raport cu dispozițiile legale incidente cât și cu dispozițiile art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursurile formulate în cauză sunt nefondate și urmează a fi respinse, având în vedere următoarele considerente.
Principala critică adusă de ambii recurenți vizează efectele limitate ale actului administrativ reprezentat de H.G. nr. 977/2002, care nu constituie, ci doar atestă apartenența bunurilor la domeniul public de interes județean sau local, sugerându-se că această natură pur declarativă ar exclude o vătămare ce s-ar putea aduce dreptului la redobândirea proprietății asupra terenului, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Această teză nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că Legea nr. 554/2004 nu distinge în privința actelor administrative ce pot fi contestate pe calea contenciosului administrativ iar, pe de altă parte, pentru că în cauză s-au produs dovezi care confirmă vătămarea dreptului reclamantului de a redobândi proprietate, respectiv restituirea în natură a imobilului situat în Lugoj, dezmembrat după naționalizare în nr. X, în suprafață de 156 mp, respectiv cu nr. top Y, în suprafață de 305 mp.
Instanța de control judiciar constată că soluția instanței de fond este legală și temeinică fiind pronunțată în baza probatoriului administrat în cauză și în baza unei încadrări juridice adecvată situației de fapt stabilite.
Astfel s-a reținut că reclamanta a înaintat notificarea la data de 12 februarie 2002, moment în care terenul revendicat se afla în proprietatea privată a statului iar Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Lugoj, atestată prin H.G. nr. 977 din 5 septembrie 2002 a fost adoptată ulterior acestei notificări, schimbându-se regimul juridic al terenului notificat, ceea ce a afectat dreptul reclamantei de a-i fi restituit în natură imobilul respectiv.
Din probatoriul administrat în cauză cu ocazia judecării în fond a cauzei cât și din probatoriul suplimentar solicitat de instanța de control judiciar nu a rezultat nici interesul și nici utilitatea publică necesare pentru înscrierea bunurilor în litigiu, în inventarul întocmit, ca bunuri aparținând domeniului public, în cauză nefiind respectate dispozițiile art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998.
Criticile recurenților-pârâți cu privire la interpretarea greșită a principiului neretroactivității legii civile cât și a principiului aplicării imediate de către instanța de fond prin invocarea de către aceasta a interdicției instituite prin Legea nr. 247/2005 pentru un act emis în anul 2002 nu pot fi primite întrucât legalitatea actelor administrative atacate a fost examinată în raport de prevederile legii în vigoare la data emiterii acestora, respectiv Legea nr. 213/1998, iar referirile instanței de fond la interdicția prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, au vizat doar apărările pârâților cu privire la data intrării în vigoare a acestor dispoziții, prin hotărârea atacată reținându-se în mod corect că la data emiterii H.C.L. nr. 9/2002 și a H.G. nr. 977/2002, această interdicție nu era în vigoare.
Astfel fiind, înalta Curte a constatat că hotărârea instanței de fond era legală și temeinică și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a respins recursurile formulate ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1539/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 148/2012. Contencios → |
|---|
