ICCJ. Decizia nr. 1539/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prin Sentința nr. 269 din 28 aprilie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată, completată și precizată de reclamanta S.C. "E." S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Maramureș și Guvernul României, prin care solicita recunoașterea dreptului la despăgubiri pentru daunele produse culturilor în anul 2009, obligarea M.A.D.R. să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală a culturilor grâu de primăvară și cartofi de toamnă în jud. Maramureș în anul 2009 și să îndeplinească formalitățile necesare în vederea acordării despăgubirilor, obligarea pârâtului Guvernul României să adopte o hotărâre prin care să declare starea de calamitate naturală a acestor culturi precum și să stabilească condițiile și limitele despăgubirilor, anularea Adresei nr. 912 din 30 martie 2010 emisă de pârâta M.A.D.R., precum și obligarea acestei pârâte la plata despăgubirilor cuvenite, în sumă de 237.390 RON, și la aprobarea și alocarea sumelor necesare pârâtei D.A.D.R. Maramureș, în vederea plății efective.
Prin aceeași sentință, au fost respinse excepțiile tardivității completării de acțiune, lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Direcției de Agricultură și Dezvoltare Rurală Maramureș și inadmisibilității acțiunii.
Prima instanță a admis excepția lipsei plângerii prealabile și a respins, în consecință, capetele de cerere referitoare la recunoașterea dreptului reclamantei la despăgubiri, obligarea ministerului la sesizarea Guvernului cu privire la starea de calamitate, obligarea Guvernului la adoptarea unei hotărâri, cu privire la starea de calamitate și obligarea Ministerului la aprobarea sumelor necesare, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei, în sumă de 237.390 RON.
Totodată, a admis excepția prematurității cu privire la capătul de cerere privind obligarea Direcției de Agricultură și Dezvoltare Rurală Maramureș la plata efectivă a drepturilor, reprezentând 237.390 RON.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta are calitatea de producător agricol și în această calitate a efectuat culturi de grâu, cartofi și porumb în cursul anului 2009, recoltă care a fost compromisă datorită secetei persistente în perioada perioadei de vegetație a culturilor. Reclamanta a depus la Direcția de Agricultură și Dezvoltare Rurală Maramureș documentația privind calamitățile naturale înregistrate în anul 2009 la culturile agricole deținute în conformitate cu prevederile Legii nr. 381/2002.
Prin Adresa nr. 912 din 30 martie 2010 a Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Maramureș i s-a comunicat societății reclamante că documentația a fost verificată și corespunde cu prevederile Legii nr. 381/2002, precum și faptul că pentru acordarea despăgubirilor se poate adresa Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale sau instanței de judecată.
Acest lucru a fost comunicat reclamantei și prin Adresa nr. 4954 din 20 decembrie 2010, specificând faptul că documentația este conformă cu cerințele legii și că s-a înaintat informarea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 381/2002 Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.
Acțiunea a fost formulată de reclamantă la data de 21 aprilie 2010 și completarea de acțiune a fost formulată la data de 9 noiembrie 2010. La această dată a fost extinsă acțiunea și contra Guvernului României.
Este real că reclamanta nu a uzat de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a arătat Tribunalului Maramureș unde a fost introdusă inițial acțiunea că există o altă acțiune având ca obiect obligarea Guvernului la emiterea unei hotărâri pentru recunoașterea stării de calamitate, iar pentru termenul din 9 noiembrie 2011 s-a depus la dosar completarea și extinderea de acțiune.
Această prevedere procedurală potrivit cu care doar la primul termen de judecată se poate acorda un termen pentru întregirea sau completarea acțiunii, nu poate fi invocată de pârâtul Guvernul României pentru care primul termen de judecată este în data de 18 ianuarie 2011 conform art. 134 C. proc. civ., ci doar de către celelalte părți. Prin urmare, excepția tardivității completării și extinderii acțiunii este neîntemeiată.
Nici excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de Ministerul Agriculturii și de Direcția de Agricultură și Dezvoltare Rurală Maramureș, nu este întemeiată pentru că acești pârâți au calitate procesuală fiind autoritățile publice în contradictoriu cu care se dorește realizarea drepturilor specificate în acțiune.
De asemenea, excepția inadmisibilității invocate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu este întemeiată deoarece este evident că reclamantei i-au fost încălcate drepturile și interesele sale prin faptul că cererea sa nu a fost finalizată în sensul acordării despăgubirilor.
Este, însă, întemeiată excepția plângerii prealabile invocată de Guvernul României și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale Maramureș, pentru că reclamanta a depus cererea însoțită de documentația aferentă pentru acordarea despăgubirilor doar la Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Maramureș, care a trimis Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale doar informarea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 381/2002.
Prin urmare, cele două autorități chemate în judecată nu au avut cunoștință de pretențiile reclamantei, respectiv de faptul că această societate este direct interesată pentru obținerea despăgubirilor ca urmare a calamității culturilor însămânțate, precum și de cuantumul acestor despăgubiri.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004 acțiunea în contencios administrativ trebuie precedată de plângerea prealabilă adresată autorității competente. Acest articol se coroborează cu art. 109 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce face ca acțiunea reclamantei, respectiv capetele de cerere referitoare la recunoașterea dreptului la despăgubiri, obligarea Ministerului la sesizarea Guvernului cu privire la starea de calamitate, obligarea Guvernului la adoptarea unei hotărâri cu privire la starea de calamitate și obligarea Ministerului la aprobarea sumelor necesare reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei în sumă de 237.390 RON, să fie inadmisibile.
Chiar dacă reclamanta a considerat că sesizarea Direcției pentru Agricultură Maramureș prin depunerea documentației este suficientă, ea nu a dus la transmiterea acestei documentații la Ministerul Agriculturii și mai apoi la Guvernul României, ci doar a unei informări cu privire la starea de calamitate existentă în jud. Maramureș, care nu îmbracă și chestiunile particulare invocate de reclamantă și care au fost exprimate doar prin cererea de chemare în judecată. Astfel, cei doi pârâți au cunoscut pretențiile reclamantei doar cu ocazia comunicării cererii de chemare în judecată, situație ce contravine prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Respingând aceste capete de cerere, ca urmare a admiterii excepției lipsei plângerii prealabile, capătul de cerere privind obligarea Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Maramureș la plata efectivă a drepturilor reprezentând suma de 237.390 RON, este evident prematur pentru că în lipsa declarării stării de calamitate și a aprobării sumelor necesare plății despăgubirilor această pârâtă nu poate să efectueze reclamantei plata despăgubirilor reprezentând prejudiciul cauzat din starea de calamitate existentă în anul 2009 jud. Maramureș.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, susținând că în mod greșit a considerat prima instanță că nu a fost îndeplinită procedura prealabilă.
Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile aduse de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.
Din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, rezultă că prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamantă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, reținând, în esență, că sesizarea de către reclamantă a Direcției pentru Agricultură Maramureș, prin depunerea documentației prevăzute de Legea nr. 381/2002 nu este suficientă, întrucât nu a dus la transmiterea acestei documentații la Ministerul Agriculturii și mai apoi la Guvernul României, ci doar a unei informări cu privire la starea de calamitate existentă în jud. Maramureș.
într-adevăr, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia".
Potrivit probatoriului administrat în cauză, înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a îndeplinit procedura administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură și de Capitolul II - "Constatarea și evaluarea pagubelor produse de calamități naturale" din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor nr. 419/2002, dovadă în acest sens fiind întreaga documentație ce a stat la baza solicitării de plată a despăgubirilor, depusă de către reclamantă la dosarul de fond.
Mai mult, Adresele nr. 125211 din 23 octombrie 2009 și nr. 4954 din 20 decembrie 2010 emise de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și Direcția de Agricultură și Dezvoltare Rurală Maramureș confirmă că documentația întocmită de recurenta-reclamantă "este conformă cu cerințele Legii nr. 381/2002 și cu prevederile normelor de aplicare a acestei legi".
Având în vedere faptul că autoritățile pârâte nu au dat curs solicitării ce le-a fost adresată, reclamanta s-a adresat instanței de judecată, în condițiile Legii nr. 554/2004, invocând refuzul nejustificat de soluționare a cererii.
în jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că procedura prealabilă este impusă de lege numai în cazul acțiunilor în anularea unui act administrativ, nu și în cazul celor întemeiate pe tăcerea autorității publice de rezolvare a cererii (înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3940 din 14 noiembrie 2006, publicată în înalta Curte de Casație și Justiție, jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2006, semestrul II, Ed. H., București, 2007), cum este cazul în speța de față, având în vedere "tăcerea" administrației cu privire la cererea reclamantei de adoptare de către Guvern a hotărârii de declarare a stării de calamitate.
Se reține, deci, că atâta timp cât acțiunea a fost întemeiată pe refuzul nejustificat al pârâților de finalizare a procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor ca urmare a stării de calamitate naturală în agricultură, iar reclamanta a tăcut dovada îndeplinirii procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 381/2002 și de Normele metodologice pentru aplicarea acesteia, aprobate prin Ordinul ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor nr. 419/2002, nu era necesară îndeplinirea și a procedurii prealabile impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
în mod greșit, așadar, a reținut prima instanță că, în cauză, nu a fost îndeplinită procedura prealabilă, deoarece nu se poate aprecia că toate demersurile efectuate de reclamantă conform Legii nr. 381/2002 și Normelor metodologice de aplicare a legii nu ar fi suficiente pentru a considera că autoritățile pârâte au fost sesizate, anterior instanței de judecată, cu cererea de recunoaștere a dreptului privind despăgubirile prevăzute de Legea nr. 381/2002.
La pronunțarea prezentei decizii, a fost avută în vedere jurisprudența anterioară a înaltei Curți (Deciziile nr. 473/2009, nr. 1331/2009, nr. 5457/2010, nr. 522/2011 și nr. 2183/2011).
Pentru considerentele arătate, s-a admis recursul, s-a casat sentința atacată și trimisă cauza la aceeași instanță, spre rejudecare, pentru analiza în fond a cauzei, în raport cu susținerile și apărările părților.
| ← ICCJ. Decizia nr. 161/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 143/2012. Contencios → |
|---|
