ICCJ. Decizia nr. 1530/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1530/2012
Dosar nr. 10118/1/2011
Şedinţa publică de la 21 martie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 august 2009, reclamanta SC N. România SA a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Municipiului Bucureşti pentru Accize şi Operaţiuni Vamale şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei:
- anularea raportului de inspecţie fiscală întocmit la data de 21 ianuarie 2009 de către Direcţia Municipiului Bucureşti pentru Accize şi Operaţiuni Vamale şi înregistrat sub nr. 1272 din 27 ianuarie 2009, prin care au fost stabilite în sarcina sa obligaţii de plată în sumă de 750.684 RON;
- anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 1 din 4 februarie 2009, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi înregistrată sub nr. 1719 din 4 februarie 2009;
- anularea Deciziei nr. 96 din 27 martie 2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Raportului de inspecţie fiscală şi împotriva Deciziei de impunere;
- obligarea Direcţiei Generale a Municipiului Bucureşti la restituirea sumei de 777.787 RON, plătită în considerarea deciziei de impunere (incluzând şi majorări şi penalităţi de întârziere);
- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa nr. 4277 din 2 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a apreciat că actele contestate, raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere sunt legal emise, reclamanta datorând obligaţii de plată în sumă de 750.684 RON reprezentând accize şi accesorii aferente.
Prin Decizia nr. 4788 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins recursul declarat de SC N. România SA împotriva Sentinţei civile nr. 4277 din 2 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut că simpla depunere la momentul importului, a unei declaraţii pe propria răspundere cu privire la scopul în care urmează a fi importate produsele energetice nu echivalează cu îndeplinirea condiţiilor legale, pentru excepţia de la plata accizelor. În cauză nu a fost reţinut caracterul abuziv al impunerii de plată privind accizele, în condiţiile în care au existat îndoieli privind utilizarea finală a produselor importate de recurentă şi vândute ulterior către societatea ungară, A.B.I.
Instanţa de control judiciar a reţinut că în situaţia în care produsele energetice sunt exceptate de la plata accizelor, întrucât sunt utilizate în alte scopuri decât în calitate de combustibil pentru motor sau combustibil pentru încălzire, operatorii economici vânzători şi utilizatori sunt supuşi unui regim distinct de autorizare sau înregistrare la autoritatea fiscală teritorială, care să dovedească scopul utilizării şi să asigure autorităţilor fiscale verificarea respectării utilizării efective a produselor conform scopului declarat.
Astfel, s-a reţinut că exceptarea se aplică produselor energetice, altele decât cele supuse regimului de antrepozitare ori de deplasare şi primire în regim suspensiv, dacă ele sunt livrate direct utilizatorilor finali de către operatorii economici care achiziţionează astfel de produse în vederea comercializării, inclusiv prin achiziţii intracomunitare ori import, cu condiţia ca atât vânzătorul, cât şi utilizatorul final să respecte obligaţia de a depune la autoritatea fiscală teritorială, declaraţii pe propria răspundere din care să rezulte scopul pentru care sunt achiziţionate produsele.
Ca urmare, este corectă concluzia că în cazul produselor energetice cu codul NC 2710.19.99, nu produsele ca atare sunt exceptate de la plata accizelor, ci utilizarea lor în alte scopuri decât în calitate de combustibil pentru motor sau combustibil pentru încălzire, după cum prevede în mod expres art. 175 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul fiscal.
Fiind o excepţie de la regimul general de accizare al produselor energetice, aceasta este de stricta interpretare, aplicabilă doar produselor energetice pentru care se face dovada utilizării lor în scopurile exceptate stabilite de legiuitor.
Astfel, instanţa de recurs a reţinut că reclamanta avea nu numai obligaţia sa depună la organul fiscal teritorial o declaraţie pe proprie răspundere din care să rezulte scopul utilizării (altul decât utilizarea drept combustibil), ci şi să depună diligente pentru a se asigura că acest scop este îndeplinit, prin livrarea produsului către operatori economici utilizatori finali, care urmau să îl utilizeze în scopul afirmat de reclamantă, conform angajamentului luat de cumpărător (prin clauze contractuale, declaraţii).
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare recurenta S.C. N. România S.A., invocând motivul de contestaţie prevăzut de art. 18 alin. (1) teza finală C. proc. civ. şi solicitând anularea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii recursului şi modificării în tot a sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea acestui motiv de contestaţie în anulare, contestatoarea a susţinut că instanţa de fond a omis să analizeze o serie de argumente juridice care ar fi trebuit să conducă la admiterea recursului, astfel:
- instanţa de fond a operat cu raţionamente speculative, afirmând că „faptul că din certificatul de analiză a produsului ar rezulta că uleiul mineral de tip OB - 300 nu poate fi utilizat ca şi combustibil, datorită unui punct de inflamabilitate mai mare de 4 ori decât al benzinei şi mai mare de trei ori decât al motorinei nu înseamnă că produsul utilizat nu putea fi utilizat ca aditiv ori pentru a creşte volumul final al combustibilului pentru motor, în sensul art. 175 alin. (5) din Codul fiscal”;
- nu a fost analizată precizarea recurentei - contestatoare, în sensul că uleiurile minerale importate de S.C. N. România S.A. nu sunt produse energetice accizabile, având calitatea de produse energetice, conform prevederilor art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal. De asemenea art. 175 alin. (4) din Codul fiscal prevede că „produsele energetice, altele decât cele de la alin. 3, sunt supuse unei accize dacă sunt destinate a fi utilizate, puse în vânzare ori utilizate drept combustibil pentru motor”;
- prin decizia atacată nu s-a răspuns criticii potrivit căreia sarcina probei îi incumba Autorităţii Naţionale a Vămilor - Direcţia Municipiului Bucureşti pentru Accize şi Operaţiuni Vamale, potrivit art. 1169 C. civ., astfel că în mod greşit au fost reţinute ca dovedite susţinerile acestei autorităţi;
- nu a fost analizată şi desfiinţată argumentat susţinerea din cuprinsul recursului potrivit căreia A.B.I. nu avea obligaţia să se înscrie ca utilizator final pe teritoriul României.
Analizând actele şi lucrările dosarului de recurs, precum şi motivul de contestaţie în anulare invocat, Înalta Curte constată următoarele:
Prin recursul înregistrat la data de 15 decembrie 2010 în Dosarul nr. 8262/2/2009 recurenta a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:
1. Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1169 C. civ. în ceea ce priveşte sarcina probei, în sensul că revenea autorităţii pârâte sarcina de a dovedi că reclamanta - recurentă nu a respectat scopul pentru care a efectuat importul de uleiuri minerale - acela de a le folosi la fabricarea de lubrifianţi, iar această dovadă nu a fost făcută;
2. Aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal şi a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul fiscal.
Potrivit considerentelor Deciziei civile nr. 4788 din 18 octombrie 2011 (decizia atacată), referitor la primul motiv de recurs s-a reţinut că, în situaţia în care produsele energetice sunt exceptate de la plata accizelor, întrucât sunt utilizate în alte scopuri decât în calitate de combustibili pentru motor sau combustibili pentru încălzire, operatorii economici vânzători şi utilizatori sunt supuşi unui regim distinct de autorizare şi înregistrare la autoritatea fiscală teritorială, care să dovedească scopul utilizării şi să asigure autorităţilor fiscale verificarea respectării utilizării efective a produselor conform scopului declarat. Rezultă astfel, că instanţa de recurs s-a pronunţat în legătură cu sarcina probei în prezenta cauză, reieşind că această sarcină revine părţii care se prevalează de exceptarea de la un anumit regim fiscal.
În legătură cu cel de-a doilea motiv de recurs, în considerentele deciziei s-a reţinut că recurenta, în calitate de operator economic comercial avea obligaţia să depună la organul fiscal teritorial o declaraţie pe proprie răspundere din care să rezulte scopul utilizării (altul decât utilizarea drept combustibil) şi să-l livreze către alţi operatori economici, utilizatori finali, care la rândul lor, aveau obligaţia depunerii declaraţiilor pe proprie răspundere din care să rezulte scopul utilizării. În acest sens s-a precizat că recurenta a vândut produsul respectiv - uleiul mineral achiziţionat din Ucraina, cu factura din 8 septembrie 2008, unei societăţi care nu are calitatea de utilizator final, care nu a declarat scopul pentru care a achiziţionat produsele şi care nu a putut fi identificată la sediul declarat.
Faţă de considerentele menţionate, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a analizat motivele de recurs invocate, simpla neanalizare a unor argumente sau gruparea lor în cadrul unui singur motiv de recurs nu se încadrează în motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., care vizează omisiunea cercetării vreunuia din motivele de modificare sau de casare.
În baza textului de lege menţionat prezenta contestaţie în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC N. România SA împotriva Deciziei nr. 4788 din 18 octombrie 2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1525/2012. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 1531/2012. Contencios → |
|---|
