ICCJ. Decizia nr. 218/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 218/2012
Dosar nr. 1269/35/2010
Şedinţa publică de la 19 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 59 din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Penitenciare - Grupa Penitenciarul Oradea în numele şi în interesul membrilor săi prevăzuţi în lista anexată acţiunii împotriva pârâţilor Penitenciarul Oradea, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect anularea Deciziei nr. 4545 din data de 9 august 2010 emisă de directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, de diminuare cu 25% a cuantumului brut al indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporurilor, indemnizaţiilor şi altor drepturi salariale ale membrilor de sindicat; obligarea pârâţilor, Penitenciarul Oradea, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei la plata diferenţei de 25% dintre salariile (incluzând toate elementele conform pct. 1) cuvenite, începând cu luna iulie 2010 şi până în 31 decembrie 2010 şi salariile plătite efectiv în această perioadă, actualizate cu indicele de inflaţie la data efectivă a plaţii; obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să asigure celorlalţi pârâţi, fondurile necesare pentru plata diferenţelor salariale, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă următoarele:
Decizia nr. 4545 din 9 august 2010, emisă de Directorul General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, s-a dispus ca în perioada 3 iulie - 31 decembrie 2010, cuantumul brut al salariilor, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale ale ofiţerilor cu funcţii de conducere din unităţile subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, altele decât cele din competenţa ministerului justiţiei, stabilite în conformitate cu prevederile Legii cadru nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010, privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi unele măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Decizia a fost emisă în conformitate cu prevederile Legii nr. 118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, avându-se în vedere prevederile Legii cadru nr. 330/2009, O.U.G. nr. 1/2010 şi în temeiul art. 7 alin. (4) din H.G. nr. 1849/2004, privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, cu modificările şi completările ulterioare.
Având în vedere faptul că, Administraţia Naţională a Penitenciarelor face parte din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţa naţională ale statului, potrivit H.G. nr. 1849/2004, măsurile dispuse prin Legea nr. 118/2010 se aplică personalului din această unitate, ce face parte din sistemul administraţiei penitenciare.
Prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 a Curţii Constituţionale a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 118/2010, măsurile privind diminuarea drepturilor salariale dispuse prin această lege, fiind declarate constituţionale.
Curtea Constituţională a reţinut că măsura criticată are un caracter temporar, limitat în timp, până la 31 decembrie 2010, după această dată urmând a se reveni la cuantumul salariilor dinainte de adoptare, aceasta fiind şi obligaţia legiuitorului, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor, or tocmai acest caracter temporar este de esenţa art. 53 din Constituţie.
În cauză nu se vorbi de o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale şi prin urmare nu se pune problema acordării de despăgubiri sau compensaţii.
În consecinţă, instanţa a apreciat că în materia drepturilor salariale, acordarea despăgubirilor nu poate fi susţinută deoarece orice acordare de compensaţii duce la imposibilitatea atingerii scopului pentru care măsura a fost adoptată
În acest sens, s-a reţinut speţa Aizpurua Ortiz şi alţii împotriva Spaniei, care viza situaţia sistării pensiei complementare acordate foştilor salariaţi ai societăţii, în baza acordului colectiv încheiat în 1983 cu acea companie.
Instanţa a reţinut că reducerea salarială a fost adoptată printr-o lege organică (Legea nr. 118/2010), a vizat întreaga categorie a angajaţilor din sistemul public, fiind nejustificată susţinerea reclamanţilor, cum că reducerea veniturilor cu 25% este echivalentă cu instituirea unui impozit, câtă vreme statul poate impune măsuri de reduceri salariale în vederea reglării unor dezechilibre, cu respectarea tuturor garanţiilor şi principiilor constituţionale şi convenţionale, exclusiv pentru angajatorul din sistemul bugetar, neputându-se substitui angajaţilor din mediul privat, astfel că măsura luată, aplicabilă tuturor angajaţilor din sistemul public, este nediscriminatorie, cu aplicabilitate uniformă şi este una de politică salarială şi financiară a statului, nicidecum una de politică fiscală.
Referitor la invocarea încălcării prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, respectiv a art. 17, cu privire la dreptul de proprietate, art. 23 pct. 3 privind dreptul la o retribuţie echitabilă şi la protecţie socială şi art. 25 pct. 1 privind dreptul la un nivel de trai decent, precum şi a prevederilor Cartei Sociale Europene Revizuite, ratificată de România în 1999, art. 1 pct. 2 şi 4 privind dreptul la muncă, art. 4 privind dreptul lucrătorilor la o indemnizaţie echitabilă şi art. 20 privind egalitatea de şanse a lucrătorilor, instanţa constată că toate aceste documente internaţionale prevăd dreptul la o retribuţie echitabilă şi la un nivel de trai care să-i asigure hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare. Ori, prin salarizarea asigurată funcţionarilor cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, chiar diminuată cu 25% şi având în vedere toate celelalte drepturi ce decurg din statutul lor special, traiul decent este garantat.
În aceeaşi ordine de idei, nu a fost reţinută nici încălcarea prevederilor art. 1 alin. (2) lit. e) pct. i din O.G. nr. 137/2000 republicată, privitoare la "dreptul la muncă ... la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare ... la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare".
2. Recursul declarat de reclamant
Împotriva Sentinţei nr. 59 din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Penitenciare - Grupa Penitenciarul Oradea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 3041 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul a arătat în esenţă, că în anul 2011 nu s-a revenit la salariile avute anterior diminuării, încălcându-se astfel caracterul temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor, ci doar s-a aplicat o mărire de salariu de 15% calculată la salariul diminuat, începând cu data de 1 ianuarie 2011, rămânând în continuare o diminuare de 10%.
Consideră recurentul că măsura de reducere a salariului contravine dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care deşi a fost privat de un bun al său, acest lucru nu a condus la acordarea unor despăgubiri din partea statului.
În opinia recurentului, reducerea salariilor bugetarilor cu 25% şi imposibilitatea acestora de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui proces au dus la ruperea justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al reclamanţilor, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Intimaţii-pârâţi Penitenciarul Oradea, Administraţia Naţională a Penitenciarelor au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Criticile formulate de recurent, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi primite.
Fără îndoială recurentul poate invoca atingerea adusă dreptului său de proprietate prin Legea nr. 118/2010, în condiţiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul la încasarea integrală a salariului.
Însă, este de necontestat că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care, presupunând o preluare completă şi definitivă a unor bunuri, ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, cum în mod greşit susţine recurenta-reclamantă, ci ca o circumstanţiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exerciţiului respectivului drept, în acord cu dispoziţiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.
Dincolo de existenţa unei ingerinţe din partea autorităţilor statului în exercitarea unui drept fundamental al recurentei-reclamante, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care măsura nu a afectat substanţa dreptului de proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, şi s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului.
Trebuie subliniat şi faptul că în privinţa adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a se pronunţa atât cu privire la existenţa unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât şi cu privire la alegerea modalităţilor concrete de aplicare a acestei reglementări.
În acest context se apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, în condiţiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigenţa de interes general a restabilirii echilibrului bugetar şi imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariaţi vizaţi.
De altfel, prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 decembrie 2011, în cauzele Felicia Mihăieş şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul Român a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Penitenciare - Grupa Penitenciarul Oradea împotriva Sentinţei nr. 59 din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 203/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 222/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
