ICCJ. Decizia nr. 1689/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1689/2012
Dosar nr. 10344/2/2010
Şedinţa publică de la 29 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de reclamanta Ş.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe să se constate refuzul nejustificat al acestuia de a-i soluţiona cererea reclamantei privind primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române şi pe cale de consecinţă să-l oblige să-i primească cererea de redobândire a cetăţeniei române împreună cu actele necesare de îndată, precum şi la acordarea de daune interese de 100 lei pe fiecare zi de întârziere din momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la momentul primirii efective a cererii.
În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat instanţei că la data de 5 august 2010 s-a prezentat la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău, în vederea depunerii cererii şi actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei române, însă a fost refuzată, motivat de faptul că, potrivit unei norme interne, trebuie să depună întâi o cerere de intenţie pentru a fi programat.
Reclamanta a invocat obligaţia de soluţionare a cererii într-un termen rezonabil, termen care nu a fost respectat de pârât, în condiţiile în care Legea nr. 21/1991 nu prevede o programare şi nicio misiune diplomatică sau consulară din străinătate nu practică o asemenea modalitate de primire a cererilor de redobândire a cetăţeniei române în afara Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău.
Prin sentinţa nr. 854 din 7 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă a obligat pârâtul să primească cererea şi înscrisurile acesteia pentru redobândirea cetăţeniei române, a respins capătul de cerere referitor la acordarea daunelor interese ca neîntemeiat şi a obligat pârâtul Ministerul Afacerilor Externe la 1.282 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Prima instanţă a apreciat că amânarea reclamantei pentru o durată neprecizată pentru depunerea cererii de redobândire a cetăţeniei române, duce la imposibilitatea de valorificare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 21/1991, lipsind de efecte juridice prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, cu atât mai mult cu cât aceasta este prima etapă a procedurii prevăzute de lege.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea daunelor interese instanţa a reţinut că reclamanta are posibilitatea ca ulterior obţinerii unui titlu executoriu să apeleze la dispoziţiile art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 554/2004, pentru a dovedi eventuala rea credinţă a autorităţii publice pârâte în executarea obligaţiei stabilită în dispozitivul hotărârii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Criticând concluzia nerespectării termenului rezonabil, recurentul a susţinut că răspunsul transmis reclamantei nu încorporează un refuz şi, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca exprimând o restricţionare a unui drept.
Pentru instanţa de fond nu a avut relevanţă starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deşi tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situaţia specifică a derulării procedurii consulare în discuţie.
Motivele obiective invocate, care nu au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă administrativă, au o importanţă esenţială, din moment ce actul de organizare a activităţii M.A.E. în Republica Moldova nu a aparţinut integral deciziei luate la nivelul instituţiei acestuia, aşa cum o pot face celelalte autorităţi administrative române de pe cuprinsul ţării în gestionarea atribuţiilor ce le revin.
În opinia recurentului, nu se poate pune semnul echivalenţei între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 şi factorul obiectiv al imposibilităţii autorităţilor române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spaţii adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire şi pentru procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai scurt.
Or, în lipsa unei culpe administrative, instituţia pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamanţilor.
Totodată, susţine recurentul, în lipsa unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii legislative în a edicta termenele de primire a cererilor, dereglând activitatea secţiei consulare a Ambasadei Române la Chişinău.
Pe de altă parte, durata termenului rezonabil, decantată în jurisprudenţa C.E.D.O., se aplică numai în cazurile expres specificate, respectiv atunci când solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, putându-li-se limita drepturile faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăseşte şi reclamantul.
Mai mult, durata termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări trebuie determinată în funcţie de toate circumstanţele relevante, în sensul aceleiaşi jurisprudenţe, neputându-se omite faptul că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza aceste cereri raportat la condiţiile obiective în care activitatea în cauză se poate desfăşura.
Prin urmare, a concluzionat recurentul, instanţa nu avea niciun temei legal pentru obligarea M.A.E. la stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetăţeniei, fiind inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spaţiului anglo-saxon, în condiţiile în care sistemul de drept de origine continentală (franceză şi germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii.
S-a precizat, de asemenea, că, raportat la numărul mare (peste 300.000) al cererilor de programare, s-au făcut demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel încât documentele vizând recunoaşterea cetăţeniei române vor putea fi depuse şi la prefecturile oricărui judeţ din România, concluzionându-se că lipsa de diligenţă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns în ceea ce priveşte activitatea actului de preluare a cererilor nu poate fi reţinută.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, şi cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Reglementând obiectul acţiunii judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede că se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
În înţelesul acestei legi, nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen (art. 2 alin. (1) lit. h)).
Recurentul-pârât a răspuns petiţionarilor, iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1), lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu se face nicio distincţie în funcţie de tipul soluţiei administrative oferită-favorabilă sau nefavorabilă.
Or, în aceste condiţii, tăcerea administraţiei ca act administrativ asimilat, supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, nu poate fi reţinută, ipoteza art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nefiind îndeplinită.
Totodată, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, existenţa unei vătămări a reclamantei în interesul său legitim derivat din vocaţia dobândită în temeiul art. 101 din Legea nr. 21/1991, de a redobândi sau de a i se recunoaşte cetăţenia română, care să fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluţionare a cererii sale, grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i), teza I şi lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reţinută, impunându-se a se examina doar dacă o atare vătămare a fost cauzată din perspectiva nerespectării limitelor rezonabilităţii în stabilirea termenelor pentru depunerea actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei.
Legiuitorul a reglementat, prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate de a depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale României, fără a stabili şi un termen în care autorităţile române trebuie să proceseze astfel de cereri.
Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Obligaţia astfel instituită subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar aprecierea caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare cauză în parte, în funcţie de toate circumstanţele relevante şi ţinând cont de criteriile consacrate în jurisprudenţa C.E.D.O., în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Din această perspectivă, nu se poate face abstracţie de faptul că cererea reclamantei de a fi programată pentru depunerea actelor necesare în vederea redobândirii cetăţeniei nu a fost soluţionată nici până la data pronunţării instanţei de fond.
Prin urmare, având în vedere şi faptul că măsurile preconizate pentru deblocarea impasului creat, la care s-a făcut referire în motivarea cererii de recurs, nu au devenit operaţionale, se impune a se concluziona că limita rezonabilităţii în soluţionarea cererii reclamantei, raportat desigur şi la obiectul acesteia, a fost depăşită, motiv pentru care soluţia adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat Înalta Curte are în vedere, la stabilirea caracterului rezonabil al perioadei de soluţionare a cererii, stadiul în care se află la acest moment cererea reclamantei.
Or, instituţia recurentă a fost în culpă pentru nesoluţionarea până la acea dată a cererii reclamantei şi trebuia să-şi ia toate diligenţele pentru a verifica stadiul cererii acesteia, căci nu poate fi imputată instanţei soluţionarea cu celeritate a cererii, în condiţiile în care vătămarea a fost dovedită.
Reţinând, faţă de cele expuse, că nu subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei nr. 854 din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1687/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1690/2012. Contencios → |
|---|
