ICCJ. Decizia nr. 1740/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 3241 din 3 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții N.M., N.A., N.Ș.A., N.I., N.Ma., M.I., N.C., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca fiind rămasă fără obiect și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin acțiunea formulată reclamanții au solicitat instanței ca autoritatea pârâtă să fie obligată să numească și să înainteze dosarul administrativ unui evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, compus din teren 562 m.p. și construcțiile demolate în suprafață de 241 m.p.;- să fie obligată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, iar pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata despăgubirilor bănești.
în drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp. Legii nr. 554/2004 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtele au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii.
Prin cerere precizatoare, reclamanții au restrâns obiectul acțiunii, anume doar la obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului de despăgubire, în condițiile în care, pe parcursul judecății, fusese numit evaluatorul și efectuat raportul de evaluare.
La termenul de judecată din 03 septembrie 2010 Curtea de Apel a invocat, din oficiu, excepția rămânerii fără obiect, cât timp pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a făcut dovada îndeplinirii obligației de emitere a titlului de despăgubire prin decizia nr. 8131 din 18 mai 2010.
Instanța de fond a admis excepția și, în consecință, a respins acțiunea precizată ca fiind rămasă fără obiect.
împotriva sentinței civile nr. 3241 din 30 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivarea recursului se arată că prin sentința recurată instanța a obligat pârâtele să achite reclamanților suma de 4.000 RON cheltuieli de judecată.
Recurenta a arătat că suma de 4.000 RON este mult prea mare față de munca îndeplinită de reprezentantul reclamanților, față de complexitatea cauzei, precum și față de natura litigiului supus judecății. Acordarea unor cheltuieli de judecată este neîntemeiată și față de obiectul pricinii întrucât cererea introductivă de instanță privește o obligație de a face în sarcina Comisiei Centrale.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. "Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut".
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond.
însă, înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că "judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților (...), ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".
Este adevărat că onorariile avocaților sunt negociabile și se stabilesc prin contractul de asistență juridică, însă acest contract nu este opozabil terților în proces și ca atare, în raport de natura litigiului și după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța poate majora sau micșora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat.
în acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 401/2005, a recunoscut dreptul instanței de judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat de către intimata-reclamantă, înalta Curte va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și va reduce cheltuielile de judecată la suma de 1.000 RON.
Pe de altă parte, înalta Curte are în vedere și soluția pronunțată de instanța de fond, care a respins acțiunea ca fiind rămasă fără obiect.
Prin urmare, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul, a modificat, în parte, sentința atacată în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat de la 4.000 RON, la 1.000 RON, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1751/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1735/2012. Contencios → |
|---|
