ICCJ. Decizia nr. 1753/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1753/2012
Dosar nr. 9/43/2011
Şedinţa publică de la 30 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta C.M. a solicitat anularea Hotărârii nr. 5251 din 29 noiembrie 2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 de pe lângă Casa Judeţeană de Pensii Mureş.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că este refugiată etnic în urma Dictatului de la Viena din anul 1940, fapt care rezultă din declaraţiile martorilor date în formă autentică.
La dosar au fost depuse acte de stare civilă, declaraţiile autentificate ale martorilor A.A. şi F.M., Hotărârea nr. 5251 din 29 noiembrie 2010 şi actele care au stat la baza emiterii sale.
Prin Sentinţa civilă nr. 123 din 3 mai 2011 Curtea de Apel Târgu Mureş a admis contestaţia formulată de reclamanta C.M., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Mureş, a anulat Hotărârea nr. 5251 din data de 29 noiembrie 2010 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Mureş şi a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al dispoziţiilor Legii nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, pe perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 şi să-i acorde aceste drepturi începând cu data de 01 noiembrie 2010.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanta a locuit cu familia în localitatea Bărboşi, jud. Mureş, iar în anul 1940 reclamanta împreună cu familia sa s-au refugiat prin localităţile Zau de Câmpie, Tritenii, Viişoara, Câmpia Turzii, Turda, jud. Cluj, în localitatea Mihai Viteazu, jud. Cluj, după care s-au reîntors în localitatea de domiciliu în anul 1945.
Instanţa de fond a mai reţinut că din declaraţia dată, în faţa notarului, în formă autentificată, de către martorii A.A. şi F.M., cărora li s-au recunoscut calitatea de beneficiari al Legii nr. 189/2000 completată şi modificată prin Legea nr. 367/2001, rezultă că motivul refugiului a fost unul etnic, ca urmare a Dictatului de la Viena din anul 1940.
Astfel s-a apreciat că sunt îndeplinite prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105 din 30 august 1999 pentru modificarea Decretului-lege nr. 118/1990, aprobată prin Legea nr. 189/2000.
Împotriva hotărâri instanţei de fond pârâta Casa Judeţeană de Pensii Mureş a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că, în susţinerea cererii, petenta nu a adus ca probă niciun act oficial sau un alt document din care să rezulte într-adevăr faptul că ar fi fost refugiată şi că acest lucru s-ar fi datorat unor motive etnice, aşa cum prevede Legea nr. 189/2000.
Recurenta mai susţine că petenta a anexat cererii doar acte neoficiale, respectiv declaraţii de martori care nu pot constitui dovezi ale persecuţiei etnice, din acestea nerezultând situaţia de persoană strămutată din cauza persecuţiilor etnice la care a fost supusă în sensul prevăzut de Legea nr. 189/2000.
Din actele depuse nu rezultă într-adevăr faptul că petenta ar fi fost refugiată şi că acest lucru s-ar fi datorat unor motive etnice, aşa cum prevede Legea nr. 189/2000.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situaţii expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Intimata-reclamantă a încercat să-şi dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.
În scopul emiterii eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
Este adevărat că la dosarul cauzei a fost depusă hotărârea prin care i se recunoaşte martorului calitatea de persoană refugiată, însă instanţa, pentru elucidarea stării de fapt trebuia să audieze nemijlocit acest martor.
Din actele dosarului rezultă, fără putinţă de tăgadă, că înscrisurile şi declaraţiile martorilor pe care instanţa de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Având în vedere considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, a fost încălcat principiul nemijlocirii.
Acest principiu constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii. Instanţa trebuie să-şi sprijine soluţia adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă şi fapt.
Activitatea de judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziţii de martori, probe materiale, instanţa urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit art. 112 şi art. 139 C. proc. civ. părţile pot depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziţii extrajudiciare, ori pe depoziţiile unor martori care au auzit faptele de la alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la faţa locului.
Nu întotdeauna este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanţa fiind uneori nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declaraţiile unor martori care cunosc faptele din auzite etc., situaţii în care trebuie să se acorde o atenţie deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.
Or, în cauza de faţă, instanţa de fond nu a audiat martorii.
Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, şi, totodată, să audieze nemijlocit martorii.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recursul va fi admis iar sentinţa atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Mureş, împotriva Sentinţei civile nr. 123 din 3 mai 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1752/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1754/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
