ICCJ. Decizia nr. 1755/2012. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1755/2012
Dosar nr. 4547/109/2009
Şedinţa publică de la 30 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată în faţa Curţii de Apel Piteşti, ca urmare a declinării de la Tribunalul Prahova, reclamanţii M.F. şi M.V. au chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Prefectura Judeţului Argeş, Primăria comunei M. şi pe Primarul acesteia, solicitând obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor să soluţioneze notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001 şi să le acorde despăgubirile prevăzute prin dispoziţia Primarului comunei M. din 22 aprilie 2008.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acordarea de despăgubiri pentru un „imobil compus din gater mobil şi un circular”, situat în comuna M., punctul V.B., imobil ce a aparţinut autorului reclamanţilor, I.M. - decedat în anul 1988, şi preluat abuziv de regimul comunist în perioada 1952-1956.
Primarul comunei M. a emis dispoziţia din 22 aprilie 2008 prin care a recunoscut dreptul reclamanţilor de a beneficia de măsuri reparatorii. Dispoziţia, avizată favorabil pentru legalitate de Prefect, a fost înaintată de acesta din urmă la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împreună cu dosarul de despăgubiri, pentru soluţionare.
Pârâta Autoritateta Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, însă, cu adresa din 27 august 2009, a returnat dosarul la Prefectură, iar Prefectura l-a înapoiat Primăriei M. Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a motivat restituirea prin invocarea art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, arătând că măsurile reparatorii nu pot fi acordate pentru bunuri care nu mai există, cum este cazul bunurilor reclamanţilor.
La data de 7 iunie 2010, reclamanţii şi-au precizat cererea de chemare în judecată sub aspectul obiectului, arătând că solicită obligarea Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să le soluţioneze notificarea şi să le acorde despăgubirile propuse prin dispoziţia Primarului comunei M. din 22 aprilie 2008, iar instanţa să anuleze adresa din 27 august 2009, în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, adresă prin care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a trimis dosarul de despăgubiri spre reanalizare la Primăria M.
La data de 28 iunie 2010, reclamanţii au precizat din nou cererea de chemare în judecată, de data acesta sub aspectul părţilor pârâte, arătând că solicită obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (C.C.S.D.), alături de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, să le soluţioneze notificarea şi să le acorde despăgubirile propuse prin dispoziţia primarului, iar instanţa să anuleze adresa din 27 august 2009, în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, adresă emisă de ambele pârâte.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus întâmpinare invocând tardivitatea cererii de precizare a acţiunii prin care a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă, lipsa calităţii sale procesuale pasive, inadmisibilitatea petitului privind anularea adresei din 27 august 2009 şi netemeinicia restului cererii reclamanţilor.
În privinţa lipsei calităţii procesuale pasive, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat că notificarea nu putea fi soluţionată decât de Primărie, ceea ce s-a şi realizat în speţă.
În privinţa inadmisibilităţii petitului privind anularea adresei din 27 august 2009, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, printr-o nouă întâmpinare faţă de precizarea la acţiune au arătat că aceasta nu este un act administrativ, ci este o îndrumare şi o recomandare adresată Primăriei comunei M. de a reanaliza notificarea şi dosarul reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 257/F-Cont din 10 noiembrie 2010 Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia tardivităţii formulării cererii de precizare, invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Prefectura Judeţului Argeş, Primarul comunei M. şi Primăria comunei M. şi a respins ca atare cererea reclamanţilor faţă de aceşti pârâţi; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru soluţionarea notificării şi respinge ca atare cererea reclamanţilor cu privire la acest aspect; a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a adresei din 27 august 2009 şi a respins ca atare cererea reclamanţilor faţă de pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub acest aspect; a respins acţiunea formulată de reclamanţii M.F. şi M.V., pentru obligarea pârâtelor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la acordarea despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond nu a dat eficienţă inadmisibilităţii cererii de precizare pentru formularea ei tardivă, invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere că cererea de precizare a fost depusă în faţa Tribunalului la prima zi de înfăţişare ca zi în care părţile, legal citate, pot pune concluzii. Pe de altă parte, depunerea precizării se verifică în raport de instanţa competentă, care este Curtea de Apel şi în faţa căreia nu s-au făcut precizări.
Instanţa de fond a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Prefectura jud. Argeş, Primăria şi Primarul comunei M., excepţie pe care a admis-o, având în vedere că petitul acţiunii le vizează doar pe pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca autorităţi implicate în valorificarea notificării şi acordarea despăgubirilor, constatând că, prin cererea lor, reclamanţii denunţă refuzul pârâtelor de a le soluţiona notificarea şi de a le acorda despăgubiri şi solicită obligarea acestora să adopte un act administrativ în acest sens.
Prin urmare, dispoziţia din 22 aprilie 2008 emisă de Primarul comunei M. a soluţionat notificarea reclamanţilor în maniera permisă de lege în raport de data emiterii ei - adică după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 - prin propunerea de acordare a despăgubirilor.
În consecinţă, în privinţa petitului privind obligarea pârâtelor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la soluţionarea notificării, Curtea de Apel a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a acestora.
În ceea ce priveşte petitul de anulare a adresei din 27 august 2009, Curtea de Apel a constatat că acesta este inadmisibil, întrucât adresa respectivă nu este un act administrativ care să nască, modifice ori stingă raportul juridic în care reclamanţii sunt părţi.
Prin adresa respectivă, Secretariatul Comisiei Superioare a restituit dosarul reclamanţilor către Prefectura, cu solicitarea de a fi reexaminată documentaţia în raport de anumite texte legale.
Un astfel de act nu are puterea de a schimba în vreun fel raportul juridic în care reclamanţii sunt părţi în virtutea legii şi a dispoziţiei din 22 aprilie 2008, pentru că nu este actul ce neagă dreptul acestora. Actul care poate nega dreptul reclamanţilor este decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor asupra despăgubirilor.
În ceea ce priveşte petitul referitor la obligarea pârâtelor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să acorde despăgubiri, s-a constatat că nu poate da o astfel de dispoziţie pârâtelor mai înainte ca ele însele să emită un act administrativ în care să recunoască ori să nege dreptul reclamanţilor de a primi despăgubirile respective.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanţii M.F. şi M.V. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că cererea lor nu a vizat o acţiune în contencios administrativ, ci o obligaţie de a face, respectiv de a obliga pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la acordarea despăgubirilor propuse de Primăria M., încălcându-se dispoziţiile referitoare la competenţa instanţei de a soluţiona cererea.
Prevederile Legii (Titlul VII din Legea nr. 247/2005) asigură pârâtei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor o poziţie „privilegiată”, deoarece, potrivit art. 19 din Lege, numai deciziile adoptate de aceasta pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Potrivit prevederilor art. 16 alin. (7) din Lege, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în baza raportului de evaluare, va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
În cauza de faţă nu s-a ajuns la faza de emitere a deciziei de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ci la cea reglementată de art. 16 alin (2) - (5) din Legea nr. 247/2005.
După cum se poate observa, în aceste faze [reglementate de art. 16 alin. (2) -(5)] legea nu reglementează posibilitatea returnării dosarelor către unitatea învestită să soluţioneze verificarea (primăria), dar nici posibilitatea contestării soluţiilor date de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Totuşi, când litigiile au ajuns în faţa instanţei de judecată, neclaritatea legii nu justifică nesoluţionarea, deoarece judecătorul potrivit art. 3 C. civ., în asemenea situaţii nu trebuia să refuze judecată.
Recurenţii mai susţin că, în cauză, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor are calitate procesuală pasivă şi refuzul de a acorda măsurile reparatorii prevăzute de lege este supus controlului judecătoresc, în cadrul unei acţiuni civile ce are ca obiect obligaţia de a face de competenţa Tribunalului, secţia civilă.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înţelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”.
Pentru a fi considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.
Însă, nu toate actele unilaterale emise de autorităţile publice, sunt acte administrative ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia.
În cauză adresa din 27 august 2009, nu este un act administrativ care să nască, să stingă sau să modifice raporturile juridice dintre reclamanţi şi pârâţi.
De altfel, în motivele de recurs nici nu se subliniază care ar fi motivele pentru care actul contestat este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ modificată.
De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor.
În aceste condiţii, constatându-se că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate şi că este legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond, prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor, se va dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.F. şi M.V. împotriva sentinţei civile nr. 257/F-Cont din 10 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1754/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1756/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
