ICCJ. Decizia nr. 1906/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1906/2012
Dosar nr. 931/42/2010
Şedinţa de la 5 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 120 din 6 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC L.G. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Prahova, a anulat Decizia nr. 213 din 27 iulie 2010 emisă de pârâtă, Decizia de impunere nr. 3517 din 10 mai 2010 şi Raportul de inspecţie fiscală din 07 mai 2010, pentru suma de 447.807 lei, rămânând ca obligaţie fiscală suplimentară de plată către buget suma de 333.805 lei. De asemenea, a obligat pârâta la plata sumei de 5.039 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă timbru şi onorariu expert.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a avut în vedere documentaţia ce a stat la baza pronunţării actelor administrativ-fiscale contestate, precum şi expertiza contabilă efectuată în cauză, reţinând următoarele:
Inspecţia fiscală efectuată pentru activitatea economico-financiară desfăşurată de societate în perioada 01 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2009 a stabilit venituri suplimentare la impozit pe profit în sumă de 152.514 lei şi majorări de întârziere de 110.857 lei, din care pe anii menţionaţi în obiectiv, respectiv 2007 - 2008, impozit pe profit suplimentar 19.556 lei şi majorări de întârziere în sumă de 15.431 lei. Aceste venituri suplimentare au fost reţinute de organele de control, considerând că unele cheltuieli înregistrate în contabilitate nu îndeplinesc condiţiile de deductibilitate din punct de vedere fiscal.
Astfel, suma de 2.370 lei impozit pe profit este aferentă contravalorii amortizării sumei de 14.812 lei, înregistrată de reclamantă pe „cheltuieli de exploatare", dar considerate de organele de control, ca o cheltuială nedeductibilă fiscal, pe considerentul că unele utilaje aferente acestei amortizări nu au participat în procesul de producţie în anul 2007.
Or, faptul că aceste utilaje nu au participat în procesul de producţie 2 - 3 luni faţă de 9 - 10 luni în care au participat în acest proces, având în vedere şi factorii tehnico-economici, nu poate fi considerată intrarea în inactivitate, amortismentul trebuind să fie calculat integral la nivelul unui an financiar.
Aşa fiind, veniturile suplimentare privind impozitul pe profit în sumă de 2.370 lei şi majorări de întârziere de 1.931 lei nu pot fi reţinute în sarcina societăţii.
Suma de 6.054 lei impozit suplimentar pe profit stabilit de organele de control este aferent TVA în sumă de 37.840 lei, achitat de societate în anul 2007, dar aferentă perioadei 2004 - 2005, deoarece această sumă a fost înregistrată de reclamantă pe cheltuielile anului 2007, fiind considerată ca o cheltuială a acestui an, reclamanta a considerat eronat că această plată este deductibilă fiscal în anul de gestiune 2007, deşi suma în cauză este aferentă anului 2005, astfel încât aceste sume rămân în sarcina reclamantei.
Pentru anul 2008, suma de 11.132 lei reţinută de organele de control ca venit suplimentar privind impozitul pe profit, se referă la amortismentul în sumă de 69.574 lei aferent unor utilaje care nu au participat în procesul de producţie în anul 2008, aşa cum se arată detaliat în situaţia 1.2 anexă la Raportul de inspecţie fiscală încheiat în anul 2010. Aşa fiind, rămân în sarcina reclamantei impozitul suplimentar pe profit în sumă de 11.132 lei şi majorări de întârziere în sumă de 8.565 lei.
În raportul de inspecţie fiscală din 7 mai 2010 la Cap. III - Constatări fiscale 1. Impozit pe profit - pentru anul 2009 organele de control au constatat că societatea a virat în plus pentru trimestrele I-IV 2009 un impozit pe profit în sumă de 40.818 lei, rezultând necesitatea corectării corespunzătoare a sumelor stabilite în final ca datorate.
Cu privire la suma de 70.000 lei reprezentând cheltuieli de sponsorizare, se reţine că pe data de 30 decembrie 2009 reclamanta SC L.G. SRL a sponsorizat „Fundaţia C." cu sediul în Mizil, în baza contractului de sponsorizare încheiat la data de 30 decembrie 2009 şi semnat din partea reclamantei de către administratorul societăţii D.C. şi de directorul economic S.S.
SC L.G. SRL a diminuat impozitul pe profit pentru anul 2009 cu suma de 65.639 lei, respectiv 20% din impozitul pe profit aferent acţiunii de sponsorizare.
Prin raportul de inspecţie fiscală, organele de control au apreciat că SC L.G. SRL nu îndeplineşte cumulativ condiţiile privind deducerea din impozitul pe profit datorat a sumei achitate în baza contractului de sponsorizare, întrucât această societate în calitate de sponsor controlează direct persoana juridică sponsorizată.
Această concluzie nu poate fi reţinută faţă de prevederile Legii nr. 343/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu aplicabilitate de la 01 ianuarie 2007, care în art. 21 alin. (4) lit. p) prevede: „Cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private acordate potrivit legii; contribuabilii care efectuează sponsorizări şi/sau acte de mecenat, potrivit prevederilor Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea cu modificările ulterioare şi ale Legii bibliotecilor nr. 334/2002 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cei care acordă burse private potrivit legii - scad din impozitul pe profit datorat, sumele aferente, dacă totalul acestor cheltuieli îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: este în limita a 3% din cifra de afaceri şi nu depăşeşte mai mult de 20% din impozitul pe profit datorat".
Suma sponsorizată şi cu care impozitul pe profit a fost diminuat se încadrează în aceste condiţii, întrucât la SC L.G. SRL cifra de afaceri de 37.780.038 lei x 3% = 1.133.401 lei, iar impozitul pe profit datorat 328.194 x 20% = 65.639 lei.
În aceste condiţii, suma de 64.430 lei (65.639-1.209 lei) reţinută ca venit suplimentar privind sponsorizarea Fundaţiei C., precum şi majorările de întârziere de 1.289 lei nu pot fi reţinute în sarcina reclamantei.
În cursul lunii decembrie 2007, SC L.G. SRL a înregistrat în contul 117 „Rezultatul raportat" (după impozitare) suma totală de 217.791 lei din care „materii şi materiale aflate la terţi în valoare de 199.157 lei"; diverse pierderi din „creanţe" de 13.669 lei şi valoarea unor „obiecte de inventar", neidentificate, în valoare de 4.965 lei. Anularea acestor sume a fost făcută de societate prin diminuarea „Profitului net" (după impozitarea cu 16%) aferent perioadelor precedente de repartizat şi existent în contul contabil 117- „Rezultatul reportat".
Interpretarea organelor de control că anularea unor valori din profitul net după impozitare de către reclamantă, deşi este legală, totuşi este considerată ca o plată de dividende către asociaţi şi pentru care nejustificat a apreciat şi a calculat un impozit pe dividende de 16%, deşi suma respectivă nu a fost plătită către asociaţi.
Operaţiunea în cauză s-a efectuat în condiţiile respectării reglementărilor legale, astfel: anularea valorilor respective şi aferente exerciţiului financiar precedent s-a făcut din „Profitul net" (după impozitare) şi evidenţiat în contul 117 „Rezultatul reportat"; anularea valorilor respective aferente exerciţiului financiar anterior s-a făcut din Profitul net (după impozitare) şi evidenţiat în contul 117 „Rezultatul reportat", aspect reglementat de Ordin M.F.P. nr. 1752/2004; valorile anulate şi acoperite din Profitul net nu au fost repartizate ca dividende de plată şi înregistrate în cont 457 „Dividende de plată", aspect reglementat de Legea nr. 82/1991 privind Legea contabilităţii; valorile anulate nu pot fi considerate în fapt ca o plată de dividende către asociaţi.
Or, potrivit art. 67 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, „obligaţia calculării şi reţinerii impozitului pe veniturile sub formă de dividende revine persoanelor juridice odată cu plata dividendelor către acţionari/ asociaţi".
Având în vedere aceste prevederi legale, precum şi faptul că nu s-a efectuat nici o plată - sub formă de dividende - către asociaţi, care să impună virarea la buget a impozitului pe dividende, nu se poate reţine în sarcina reclamantei ca venit suplimentar suma de 41.484 lei impozit pe dividende şi majorările de întârziere în cuantum de 33.809 lei.
În urma analizării tuturor documentelor puse la dispoziţie de părţi, expertul a concluzionat că reclamanta datorează bugetului consolidat de stat suma de 330.805 lei, iar diferenţa de 447.807 lei nu poate fi reţinută în sarcina societăţii (filele 422- 461).
Raportat la cele arătate, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanţa a apreciat că acţiunea este întemeiată, în parte, şi că se impune anularea Deciziei nr. 213 din 27 iulie 2010 a D.G.F.P. Prahova, a Deciziei de impunere nr. 3517 din 10 mai 2010 şi a Raportului de inspecţie fiscală, pentru suma de 447.807 lei, rămânând ca obligaţie fiscală suplimentară de plată către buget suma de 333.805 lei.
De asemenea, s-a făcut aplicarea art. 274 C. proc. civ., obligând pârâta la plata sumei de 5039 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă timbru şi onorariu expert.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs atât reclamanta SC L.G. SRL cât şi pârâta D.G.F.P. Prahova.
Criticile recurentei-reclamante au fost subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. care ar conduce la admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei în sensul admiterii plângerii fiscale.
Recurenta a apreciat că hotărârea recurată este lovită de nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât instanţa a nesocotit prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., neexpunând motivele de fapt şi de drept pentru care s-a oprit la soluţia pronunţată. Simpla trimitere la concluziile raportului de expertiză nu este suficientă pentru a dovedi care au fost argumentele pentru admiterea în parte a acţiunii şi cu atât mai mult pentru a face posibilă exercitarea controlului judiciar.
Relativ la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a subliniat că:
- au fost încălcate de către organul fiscal dispoziţiile art. 98(3) C. proCod Fiscal, inspecţia fiscală fiind desfăşurată pe perioada 1 ianuarie 2006 - februarie 2010, deci pe 5 ani, fără să fi fost îndeplinite condiţiile prevăzute expres de art. 98 alin. (3) lit. a)-c) C. proCod Fiscal;
- în mod greşit organele de control au stabilit pentru exerciţiul fiscal al anului 2006 suma de 68.528 lei cu titlu de impozit pe profit şi suma de 94.138 lei majorări de întârziere aferente; antecontractul de vânzare-cumpărare ce avea ca obiect un imobil (teren) situat în str. Petricani nr. 1 ce urma să fie vândut de societatea reclamantă către SC T.C.I. SRL Bucureşti nu s-a finalizat cu vânzarea efectivă către aceasta (terenul fiind vândut unei alte societăţi), însă raporturile juridice şi influenţele fiscale născute în urma încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare au mai fost verificate cu ocazia unor controale anterioare, astfel că au fost încălcate dispoziţiile art. 105 C. proCod Fiscal care prevede că inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit şi pentru fiecare perioadă de impozitare, iar în cauză nu s-a identificat vreuna din excepţiile de la această regulă prevăzute în alin. (3) al acestui text legal;
- suma de 37.840 lei reprezentând TVA a fost greşit considerată ca fiind deductibilă fiscal, mai mult operaţiunile din care au rezultat aceste sume au făcut obiectul unui control anterior;
- în verificarea exerciţiului financiar al anului 2008 s-a stabilit un impozit suplimentar de 11.132 lei cu majorările aferente ca urmare a stabilirii ca nedeductibile fiscal cheltuielile în sumă de 69.574 lei reprezentând contravaloarea amortizării mijloacelor fixe, fără a se ţine seama de situaţia reală, anume că utilajele au fost achiziţionate şi utilizate în vederea desfăşurării activităţilor specifice obiectului de activitate al firmei, iar concluziile expertului au fost în acelaşi sens;
- referitor la diferenţa suplimentară de TVA în sumă de 124.804 lei aferentă livrărilor făcute între două societăţi comerciale din Spania, recurenta a arătat că livrările au avut la bază comenzi ferme în baza cărora s-au efectuat acestea, fiind însoţite de documentele prevăzute de normele legale, fiind depuse la dosar dovezi potrivit cărora societăţile respective erau înregistrate ca plătitoare de TVA şi, în aceste condiţii, beneficiază de deducerile de TVA intracomunitar.
Recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova a invocat generic dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că în mod greşit soluţia instanţei de fond s-a sprijinit exclusiv pe concluziile expertizei contabile efectuate în cauză, fără a fi expuse argumentele de fapt şi de drept care i-au format convingerea pentru concluzia admiterii în parte a acţiunii. Considerentele sentinţei recurate demonstrează în opinia recurentei-pârâte, că au fost ignorate apărările organelor de control.
Recurenta-pârâtă a apreciat că sunt datorate de către SC L.G. SRL sumele reprezentând: diferenţa suplimentară la impozitul pe profit aferent anului 2007 (2.370 lei şi majorări de întârziere de 1931 lei), având în vedere dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2), din Codul fiscal; venitul suplimentar privind sponsorizarea Fundaţiei C. (64.430 lei) şi majorările de întârziere în sumă de 1289 lei, faţă de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, în raport de care în cauză nu devin aplicabile prevederile art. 21 alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal referitoare la scăderea din impozitul pe profit datorat a sumelor reprezentând sponsorizarea; diferenţa suplimentară reprezentând impozit pe dividende şi majorările eferente, în condiţiile în care actele existente la dosar combat în mod evident concluzia instanţei că nefiind efectuată nicio plată sub formă de dividende către asociaţi, nu se impune virarea la buget a impozitului pe dividende (înregistrarea contabilă a sumei de 199.157 lei efectuată de societate în luna decembrie 2007 în debitul contului contabil 117.4 „Rezultatul provenit din corectarea erorilor contabile").
Răspunzând recursului declarat de D.G.F.P. Prahova, SC L.G. SRL a invocat prin întâmpinare excepţia nulităţii recursului ca urmare a neindicării motivelor de nelegalitate aşa cum cer dispoziţiilor art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs cuprinzând o înşiruire de susţineri, fără critici concrete; pe fond, s-a considerat că toate susţinerile recurentei-pârâte sunt nefondate.
Examinând cu prioritate excepţia indicată de SC L.G. SRL prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi primită dat fiind că prin cererea de recurs formulată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova au fost detaliate aspectele considerate imputabile primei instanţe, neputându-se vorbi de o nemotivare a căii de atac exercitate în sensul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Neindicarea în mod expres a unuia din motivele de nelegalitate care pot conduce la casarea/modificarea sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, nu poate fi echivalată cu nemotivarea recursului câtă vreme revine instanţei de control judiciar să verifice incidenţa vreunuia din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., menţionat generic de această recurentă şi, mai mult, să verifice cauza sub toate aspectele în considerarea art. 3041 C. proc. civ.
Analizând cauza prin prisma aspectelor expuse de ambele recurente Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate şi le va respinge în consecinţă, pentru cele ce vor fi punctate în continuare, observând întâi de toate că niciuna din recurente nu a adus critici concrete soluţiei îmbrăţişate de prima instanţă, reluând susţineri/apărări făcute şi cu ocazia judecării pe fond.
Critica ambelor recurente referitoare la fundamentarea soluţiei pe concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză nu va fi acceptată, instanţa fondului procedând în conformitate cu dispoziţiile art. 201 şi următoarele C. proc. civ., respectiv solicitând părerea unui specialist expert contabil având în vedere natura şi complexitatea litigiului fiscal cu care a fost învestită şi care nu se rezuma doar la interpretarea şi aplicarea unor norme legale, ci presupunea şi verificări de fapt, precizate în încheierea de şedinţă din data de 13 octombrie 2010 şi care se referă la obiectivele expertizei contabile încuviinţate.
Sub acest aspect trebuie amintit că Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă, obiecţiuni la care expertul contabil desemnat a răspuns (filele 493-510, dosar fond).
Dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, au fost respectate de judecătorul fondului, aspect care rezultă din chiar considerentele sentinţei recurate. Înlăturarea parţială a unora dintre unora dintre susţinerile reclamantei şi a unora dintre apărările autorităţilor pârâte este însă nu întotdeauna explicită, fără însă ca acest lucru să fie de natură a conduce la o altă concluzie decât cea la care s-a oprit instanţa de fond, concluzie pe care şi Înalta Curte o împărtăşeşte, considerând că nu este util a relua raţiunile de fapt şi de drept expuse exhaustiv în considerentele sentinţei şi prezentate deja.
Potrivit art. 91 alin. (1) din Ordonanţa nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, „Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel", iar în conformitate cu art. 98(1) din aceeaşi ordonanţă (privind Codul de procedură fiscală) „Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale".
Regula impusă aşadar prin Codul de procedură fiscală este aceea că termenul de prescripţie fiscală este de 5 ani şi că inspecţia fiscală se efectuează înlăuntrul acestuia.
În speţă, actele dosarului demonstrează că inspecţia fiscală s-a desfăşurat pe perioada 1 ianuarie 2006 - 28 februarie 2010, cu respectarea întocmai a termenului aplicabil exclusiv în materia creanţelor fiscale, aşa cum sunt acestea definite prin art. 21 C. proCod Fiscal şi a vizat modul de înregistrare în evidenţa contabilă, declararea şi virarea obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat şi bugetul asigurărilor sociale.
În acest context nu vor fi primite susţinerile recurentei că au fost încălcate dispoziţiile art. 98(3) C. proCod Fiscal care stabileşte că „La celelalte categorii de contribuabili inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale […]."
Prin raportul de inspecţie fiscală nr. 3517 din 7 mai 2010 organele de control au stabilit venituri suplimentare către bugetul de stat în sumă totală de 781.612 lei (incluzând şi majorările de întârziere), obligaţia fiscală stabilită în sarcina societăţii reclamante fiind consemnată în Decizia de impunere nr. 3517 din 10 mai 2010 a D.G.F.P. Prahova, iar contestaţia formulată de SC L.G. SRL împotriva deciziei de impunere a fost respinsă prin Decizia nr. 213 din 27 iulie 2010 a D.G.F.P. Prahova.
Având în vedere materialul probator în ansamblul lui şi nu în ultimul rând constatările expertului contabil desemnat în cauză, în mod just instanţa fondului a reţinut că se impun a fi menţinute doar parte din obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de organul fiscal, mai exact reclamanta având de plată suma de 335.805 lei către bugetul de stat.
În considerentele sentinţei aflate în control judiciar au fost detaliate obligaţiile fiscale suplimentare care, legal, nu pot fi reţinute în sarcina societăţii reclamante, cu argumentaţia cuvenită pentru fiecare din aceste obligaţii fiscale. Astfel, Decizia nr. 213/2010 a D.G.F.P. Prahova şi Decizia de impunere nr. 3571 din 10 mai 2010 au fost anulate în parte, referitor la suma de 447.807 lei de care reclamanta a fost exonerată.
Având în vedere că prin cele două cereri de recurs formulate de fiecare din părţile litigante au fost reluate susţinerile şi apărările prezentate şi în faţa primei instanţe, fiind exprimată în acest sens nemulţumirea fie pentru neadmiterea în totalitate a acţiunii, fie pentru admiterea parţială a pretenţiilor reclamantei, iar în faţa Înaltei Curţi nu au fost aduse argumente faptice sau legale suplimentare şi convingătoare, se constată că nu există motive pentru reformarea sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, care a aplicat corect dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 anulând în parte actele administrativ fiscale contestate.
Văzând şi dispoziţiile art. 312alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC L.G. SRL împotriva sentinţei nr. 120 din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Prahova împotriva aceleiaşi sentinţe ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 19/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 192/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
