ICCJ. Decizia nr. 2011/2012. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2011/2012
Dosar nr.1301/59/2009
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat anularea în tot a actelor administrativ fiscale întocmite de Organele Ministerului Finanţelor Publice, respectiv Raportul inspecţie fiscală din data de 17 iunie 2009, Decizia de impunere fiscală 268 din 19 iunie 2009, Decizia 1951/317 din 30 octombrie 2009.
Prin precizarea la acţiune formulată, reclamanta a arătat că înţelege să-şi diminueze pretenţiile solicitând anularea în parte a actelor administrativ fiscale doar pentru suma 596.420 RON.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că în urma controlului efectuat la sediul societăţii în perioada 19 februarie 2009 - 17 iunie 2009, de către M.F.P - D.G.F.P Timiş A.F.P pentru Contribuabili Mijlocii - Activitatea de Inspecţie Fiscală, serviciul de Inspecţie Fiscală Persoane Juridice 3, a fost încheiat Raportul de Inspecţie Fiscală prin care, în mod greşit, a stabilit autoritatea fiscală diferenţă suplimentară de TVA pe motiv că facturile emise nu îndeplinesc calitatea de documente justificative.
Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P. Timiş a arătat că în cuprinsul "Precizării de acţiune", reclamanta a contestat cu totul alte sume, decât cele contestate în procedura prealabilă, motiv pentru care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă în ce priveşte diferenţa de 18.196 RON sau pentru orice altă sumă ce depăşeşte suma de 578.224 RON, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunea ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa nr. 201 din 3 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului autorităţii fiscale de a stabili în sarcina reclamantei impozit pe profit şi T.V.A. suplimentar pentru anii 2002 - 2003, precum şi obligaţii accesorii acestora şi în consecinţă:
- a anulat în parte raportul de inspecţie fiscală nr. 1691 din 18 iunie 2009, Decizia de impunere nr. 268 din 19 iunie 2009 şi Decizia nr. 1951/317 din 30 octombrie 2009 întocmite de pârâtă, în ce priveşte impozitul pe profit, T.V.A. suplimentar pentru anii 2002 - 2003 şi obligaţiile accesorii acestora;
- a obligat pârâta să recalculeze obligaţiile fiscale stabilite în sarcina reclamantei prin Decizia de impunere nr. 268 din 19 iunie 2009 în conformitate cu cele mai sus dispuse, respingând în rest acţiunea.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este nefondată, având în vedere că din actele depuse la dosar, rezultă că suma contestată în faţa instanţei este aceiaşi cu suma contestată în procedură prealabilă.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului autorităţii de a stabili obligaţii fiscale pentru anii 2002 şi 2003, prima instanţă a constatat că art. 92. alin. (2) C. proCod Fiscal, invocat de pârâtă, nu este aplicabil în cauză, întrucât C. proCod Fiscal aprobat prin OG nr. 92/2003 a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2004, motiv pentru care excepţia prescripţiei invocată de reclamantă este întemeiată.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei conform căreia extinderea inspecţiei fiscale pe o perioadă mai mare de 3 ani este nelegală, Curtea de apel a apreciat că aceasta este irelevantă, întrucât pentru perioada 2002 şi 2003 a fost găsită întemeiată excepţia prescripţiei.
Cu privire la TVA stabilită suplimentar, instanţa de fond a constatat că autoritatea fiscală a procedat legal şi temeinic şi în cazul celor 4 facturi pentru care reclamanta a omis să calculeze TVA, reclamanta neaducând nicio dovadă contrară, prin urmare reclamanta este scutită de TVA doar dacă valoarea transportului a fost inclusă de importator în valoarea declarată în vamă a bunurilor importate.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că expertiza a confirmat o parte din activitatea autorităţii fiscale stabilind că nu sunt deductibile fiscal cheltuielile cu deplasările la Viena, astfel că actele administrativ fiscale emise de pârâtă sunt legale sub aspectele în discuţii, însă opinia expertizei întemeiată pe principiul prevalenţei economicului asupra juridicului a fost înlăturată, întrucât legea poate şi trebuie să fie interpretată în sensul sprijinirii activităţii agenţilor economici dar nu poate fi înlăturată în numele prevalenţei economicului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. Timişoara şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Timiş, criticând soluţia instanţei de fond, pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivele de recurs depuse de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte soluţia dispusă asupra excepţiei prescripţiei dreptului autorităţii fiscale de a stabili obligaţii fiscale pentru anii 2002 şi 2003.
Se arată că în mod nelegal prin sentinţa atacată s-a admis în parte acţiunea prin admiterea excepţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale constând în impozit pe profit şi TVA pentru anii 2002 şi 2003.
Aceasta deoarece instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile C. proCod Fiscal în raport de dispoziţiile OG nr. 70/1997 privind controlul fiscal în ce priveşte calculul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale.
Instanţa de fond a admis excepţia invocată de reclamanta-recurentă pe motiv că OG nr. 70/1997 nu prevedea cazul de suspendare a termenului de prescripţie între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale, prevăzute de art. 92 alin. (2) C. proCod Fiscal
Recurenta arată că în cauză se aplică dispoziţiile art. 191 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 195 C. proCod Fiscal privind calculul termenelor, dispoziţii de procedură aplicabile inspecţiei fiscale începute, în cazul reclamantei după data intrării în vigoare a C.proCod Fiscal, respectiv la data de 28 noiembrie 2007.
În concluzie, inspecţia fiscală începută la data de 28 noiembrie 2007, suspendată la data de 03 decembrie 2007 până la data de 18 februarie 2009, întreruptă ulterior pentru 30 de zile la cererea reclamantei, a fost finalizată prin încheierea de la data de 17 iunie 2009 a R.I.F. înregistrat sub nr. 1691 din 18 iunie 2009 şi prin emiterea Deciziei de impunere nr. 268 din 19 iunie 2009, perioada supusă inspecţiei fiscale (01 ianuarie 2002 - 30 septembrie 2007 pentru impozit pe profit, 01 noiembrie 2002 - 31 octombrie 2007 pentru TVA) fiind stabilită în conformitate cu prevederile OG nr. 70/1997 la data începerii inspecţiei fiscale, iar durata desfăşurării inspecţiei fiscale în cazul reclamantei nu depăşeşte durata de 3 luni reglementată de dispoziţiile art. 104 din C. proCod Fiscal: Se solicită admiterea recursului în sensul respingerii excepţiei şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii în totalitate.
Motivele de recurs invocate conform art. 3041 C. proc. civ. de reclamanta-recurentă se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. invocându-se aplicarea greşită a legii şi stabilirea şi interpretarea greşită a obiectului acţiunii, în raport de probele administrate atât în ceea ce priveşte situaţia impunerii obligaţiei de plată cu titlu de impozit pe profit şi TVA şi accesorii aferente cât şi în ceea ce priveşte legalitatea Deciziei nr. 1951/317 din 30 octombrie 2009 prin care s-a respins în mod nelegal contestaţia reclamantei-recurente.
În motivele de recurs se arată că instanţa de fond a înlăturat în mod neîntemeiat probele administrate în apărare de către recurentă respectiv proba cu acte şi raportul de expertiză efectuat în cauză.
În ceea ce priveşte suma totală contestată de 578.224 RON reclamanta-recurentă, în motivele de recurs arată în detaliu, pentru fiecare parte din această sumă reprezentând impozit pe profit pentru perioada 1 ianuarie 2002 - 30 septembrie 2007 plus majorări şi penalităţi aferente şi TVA, plus majorări şi penalităţi, motivele pentru care apreciază că în totalitate acţiunea sa era întemeiată şi trebuia admisă ca atare, prin însuşirea concluziilor raportului de expertiză şi aplicarea corectă a dispoziţiilor OG nr. 70/1994, a Legii nr. 571/2003, a Legii nr. 414/2002 şi a dispoziţiilor Legii nr. 82/1991.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulate şi precizate.
La dosar s-au depus de părţi întâmpinări pe recursurile declarate, solicitându-se respingerea ca nefondată a recursului pârâtei-recurente şi respectiv recursul declarat de recurenta-reclamantă.
Curtea analizând recursurile declarate în raport de motivele invocate le apreciază, pentru următoarele considerente, ca nefondate, în cauză sentinţa atacată fiind legală şi temeinică atât pe aspectul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului autorităţii fiscale de a stabili în sarcina reclamantei obligaţii fiscale pentru anii 2002 - 2003, cât şi sub aspectul respingerii în rest a acţiunii astfel cum a fost precizate.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş este nefondat în cauză fiind admise în mod legal excepţia prescripţiei dreptului autorităţii de a stabili obligaţii fiscale pentru anii 2002 - 2003.
Aspectele de nelegalitate invocate în recurs privind greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor OG nr. 92/2003 şi a dispoziţiilor OG nr. 70/1997 nu pot fi reţinute.
S-a invocat că inspecţia fiscală a început la 28 noiembrie 2007 şi pe cale de consecinţă termenul de prescripţie de 5 ani care a început să curgă în anii 2002 - 2003 nu s-a împlinit deoarece în noiembrie 2007 a operat suspendarea termenului de prescripţie conform art. 92 alin. (2) C. proc. civ. respectiv între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere.
Curtea apreciază că în cauză textul indicat în motivele de recurs nu este aplicabil deoarece în cursul anilor 2002 - 2003 era în vigoare OG nr. 70/1997 care în capitolele prin care era reglementată prescripţia art. 21 - 25 nu prevedea cazul de suspendare a termenului de prescripţie de 5 ani la care se referă recurenta-pârâtă.
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 92(2) C. proCod Fiscal intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, iar potrivit art. 231 din acelaşi cod „Termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă, respectiv OG nr. 70/1997 care se aplică cu prioritate.
S-a apreciat în mod corect că termenul de prescripţie de 5 ani este singurul termen ce nu poate fi depăşit fără consecinţa anulării, în parte a actelor fiscale contestate şi având drept urmare obligaţia recalculării obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei prin Decizia de impunere nr. 268 din 19 iunie 2009.
Recursul declarat de reclamanta-recurentă este apreciat de Curte, ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Sentinţa recurată prin care exceptând perioada 2002 - 2003 supusă prescripţiei fost respinsă, în rest acţiunea ca neîntemeiată este legală şi temeinică fiind aplicate corect dispoziţiile Legii nr. 414/2002 privind calculul impozitului pe profit datorat şi a dispoziţiilor Legii nr. 571/2003 şi a normelor metodologice de aplicare privind TVA legal datorat.
Probele administrate în cauză, acte şi expertiză contabilă au fost corect apreciate, fiind înlăturate motivat concluziile raportului de expertiză în raport de normele legale aplicabile.
În ceea ce priveşte suma contestată cu titlu de impozit pe profit pentru perioada 2005 - 2007, în mod corect instanţa de fond a apreciat ca fiind nedeductibile fiscal cheltuielile înregistrate în contabilitate pentru care nu au existat documente justificative potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991.
Conform art. 9(7) din Legea nr. 414/2002 modificată privind impozitul pe profit potrivit prezentei legi, cheltuielile nedeductibile sunt cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii.
Pentru diferenţele de impozit pe profit contestate, în timpul inspecţiei fiscale în mod nelegal au fost calculate majorări şi dobânzi de întârziere aferente impozitului pe profit urmând ca în ceea ce priveşte cuantumul acestora să fie stabilit în concret, în urma recalculării obligaţiilor principale ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei.
În mod corect au fost înlăturate concluziile expertizei fiind considerate nedeductibile cheltuielile pe anii 2005 - 2007 constatate în jud. Arad şi înregistrate în contabilitate de două ori sau în temeiul unor facturi în copie xerox, care nu îndeplineau condiţiile pentru a fi considerate documente justificative.
În ceea ce priveşte aspectul nelegalitate privind TVA stabilită suplimentar, Curtea apreciază că nu este fondat.
În mod corect s-a constatat că reclamanta-recurentă nu a probat în toate cazurile invocate existenţa unui regim suspensiv.
În prima situaţie deducerea de TVA nu se justifică decât dacă se dovedeşte regimul vamal suspensiv. După cum rezultă din RIF, reclamanta a făcut această dovadă în unele cazuri, dar nu în toate.
Într-adevăr, potrivit art. 6 alin. (1) din Ordinul M.F. nr. 1846/2003 (în vigoare în 2004), „Sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată, în conformitate cu prevederile art. 143 alin. (1) lit. c) şi p) din Legea nr. 571/2003, prestările de servicii, inclusiv transportul şi prestările de servicii accesorii transportului, legate direct de exportul de bunuri sau de bunurile plasate în regimuri vamale suspensive, precum şi prestările de servicii efectuate de intermediari în astfel de operaţiuni". Potrivit alin. (3) lit. c) art. 4 lit. c), scutirea pentru transportul efectuat la introducerea în ţară a bunurilor plasate în regimuri suspensive sau scutirea pentru transportul bunurilor aflate în regim vamal suspensiv pe teritoriul României se justifică, printre altele, cu „documentele din care să rezulte că bunurile transportate sunt în regim vamal suspensiv".
În cea de-a doua situaţie, dovada că valoarea transportului a fost inclusă în valoarea bunurilor declarată în vamă rezultă pe cale de interpretare din dispoziţiile art. 139 alin. 1 şi 2 teza I Cod Fiscal, aşa cum a arătat şi pârâta.
Astfel, potrivit art. 139 alin. (2) teza I Cod Fiscal, „Baza de impozitare cuprinde cheltuielile accesorii, precum comisioanele şi cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care intervin până la primul loc de destinaţie a bunurilor în România, în măsura în care aceste cheltuieli nu au fost cuprinse în baza de impozitare stabilită conform alin. (1)" (alin. (1) se referă la baza de impozitare a bunurilor).
Potrivit art. 143 alin. 1 lit. d), sunt scutite de TVA „prestările de servicii, inclusiv transportul şi serviciile accesorii transportului, altele decât cele prevăzute la art. 141, dacă acestea sunt direct legate de importul de bunuri şi valoarea acestora este inclusă în baza de impozitare a bunurilor importate potrivit art. 139".
Aşadar, reclamanta nu este scutită de TVA decât numai dacă valoarea transportului a fost inclusă de importator (clientul reclamantei) în valoarea declarată în vamă a bunurilor importate. Altfel spus, în concret reclamanta nu avea niciun motiv să emită factură către client cu scutire de TVA decât numai dacă avea dovada amintită.
Înlăturându-se motivat şi corect concluziile raportului de expertiză, instanţa de fond a apreciat corect că reclamanta-intimată datorează TVA plus majorări de şi penalităţi de întârziere aferente, cu diminuarea corespunzătoare perioadei 2002 - 2003 afectată de prescripţie.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 (1) şi (2) C. proc. civ., Curtea va respinge recursurile ca nefondate, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de S.C. A. S.A. Timişoara şi de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva Sentinţei nr. 201 din 3 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 1977/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2073/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
