ICCJ. Decizia nr. 2187/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2187/2012
Dosar nr. 7273/2/2010
Şedinţa publică de la 4 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată la 28 ianuarie 2010 pe rolul Curţii de Apel, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC "G.T." SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "ANAF"), anularea notei de constatare nr. 1060213 din 27 octombrie 2009 emisă de ANAF, anularea Deciziei nr. 1062122 din 22 decembrie 2009 emisă de ANAF, cu ocazia soluţionării contestaţiei administrative formulată împotriva notei de constatare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 21 ianuarie 2004, a fost încheiat între Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "AVAS") în calitate de vânzător şi un consorţiu format din G.E.I.L. şi C. SRL Italia, în calitate de cumpărător, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, având ca obiect pachetul majoritar de acţiuni ale S.N. T.R. SA (actuala SC "G.T." SA).
Transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor a avut loc la data de 06 februarie 2004, iar contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 1/2004 a fost integral executat de cumpărător, împrejurare confirmată de AVAS prin Adresa nr. VP4/6246 din 11 decembrie 2006.
Cu ocazia privatizării, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, s-a convenit ca S.N. T.R. SA să beneficieze de o serie de facilităţi fiscale ce vor fi stabilite prin intermediul unui act normativ special.
Astfel, SC "G.T." SA a beneficiat de înlesnirile la plata obligaţiilor bugetare, prevăzute prin O.G. nr. 45/2004 pentru finalizarea privatizării unor societăţi comerciale din portofoliul Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, aflate în dificultate şi Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.
Înlesnirile la plată prevăzute de cele două acte normative au fost acordate S.N. T.R. SA (actuala SC "G.T." SA) prin Ordinul comun înregistrat la AVAS sub nr. 1 din 26 mai 2004 şi la Ministerul Finanţelor Publice sub nr. 809 din 26 mai 2004, iar sumele care au făcut obiectul înlesnirilor la plată au fost identificate prin certificatul de obligaţii bugetare nr. 8586 din 10 mai 2004 eliberat de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. Ordinul comun şi-a produs pe deplin efectele, societatea reclamantă respectând întocmai condiţiile de menţinere a valabilităţii înlesnirilor la plată acordate, achitând toate sumele care au fost eşalonate la plată (chiar în avans, la data de 25 octombrie 2005), precum şi obligaţiile fiscale curente.
Dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente înlesnirilor acordate prin ordinul comun au fost calculate până la data transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor, respectiv până la data de 06 februarie 2004.
Înlesnirile la plată au fost acordate pentru următoarele categorii de obligaţii bugetare:
- obligaţiile fiscale principale, cu reţinere la sursă, datorate şi neachitate în perioada 01 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2003, precum şi dobânzile, penalităţile de întârziere şi penalităţile aferente acestora, pentru care a fost acordată eşalonarea la plată pe 5 ani cu 6 luni perioadă de graţie cuprinsă în eşalonare;
- obligaţiile fiscale principale restante la data de 31 decembrie 2002, pentru care a fost acordată amânarea la plată, în vederea scutirii, până la ultimul termen de plată a sumelor eşalonate;
- dobânzi şi penalităţi de orice fel, aferente obligaţiilor fiscale principale restante la data de 31 decembrie 2002, pentru care a fost acordată amânarea la plată, în vederea scutirii, până la ultimul termen de plată a sumelor eşalonate;
- obligaţiile fiscale principale datorate şi neachitate în perioada 01 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2003, pentru care a fost acordată amânarea la plată, în vederea scutirii, până la ultimul termen de plată a sumelor eşalonate;
- dobânzi şi penalităţi de orice fel, aferente obligaţiilor fiscale principale datorate şi neachitate în perioada 01 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2003, pentru care a fost acordată amânarea la plată, în vederea scutirii, până la ultimul termen de plată a sumelor eşalonate;
- obligaţiile fiscale principale restante reprezentând vărsăminte din profitul net, precum şi dobânzile şi penalităţile de orice fel aferente acestora, datorate la data de 06 februarie 2004, pentru care a fost acordată amânarea la plată, în vederea scutirii, până la ultimul termen de plată a sumelor eşalonate.
Prin nota de constatare nr. 1060213 din 27 octombrie 2009, la aproximativ 4 ani după executarea în totalitate a ordinului comun sus-menţionat, ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a constatat "pierderea" înlesnirilor la plată acordate, întrucât acestea nu au fost autorizate ca ajutor de stat, iar, ca o consecinţă, ANAF a repus în sarcina societăţii toate sumele care, conform ordinului comun sus-menţionat, au făcut obiectul scutirii la data achitării ultimei rate din sumele eşalonate la plată. Pentru sumele respective au fost emise acte de executare silită, respectiv somaţia nr. 1061780 din 09 decembrie 2009 şi titlul executoriu nr. 6734 din 25 noiembrie 2009.
Tot ca o consecinţa a "pierderii" înlesnirilor la plată, a fost emisă decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 101 din 25 noiembrie 2009, prin intermediul căreia au fost calculate în sarcina societăţii, pentru perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor (06 februarie 2004) şi data emiterii deciziei de calcul accesorii (25 noiembrie 2005), majorări şi penalităţi de întârziere aferente debitelor care urmau să facă obiectul scutirii la plată.
Prin Decizia nr. 1062122 din 22 decembrie 2009, ANAF a respins contestaţia formulată de societate împotriva notei de constatare nr. 1060213 din 27 octombrie 2009, în procedura reglementată de art. 205 şi următoarele C. proc. fisc.
Reclamanta susţine că a fost vătămată în dreptul de a beneficia de facilităţile fiscale prevăzute de O.G. nr. 45/2004 şi de Legea nr. 137/2002, facilitaţi care i-au fost efectiv acordate prin Ordinul comun al preşedintelui AVAS şi ministrului finanţelor publice nr. 1/809 din 26 mai 2004.
Susţine reclamanta că "pierderea" facilitaţilor fiscale a fost justificată numai prin prisma faptului că facilităţile nu au fost autorizate ca ajutor de stat.
Sub acest aspect, reclamanta susţine că valabilitatea înlesnirilor la plată era condiţionată de respectarea de către societate a termenelor şi condiţiilor stabilite prin ordinul comun.
Arată reclamanta că pierderea valabilităţii înlesnirilor la plată, conform prevederilor art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din ordinul comun, are loc numai în situaţia nerespectării contractului de privatizare şi a termenelor şi condiţiilor sus-menţionate, nefiind impusă nicio altă condiţie pentru valabilitatea înlesnirilor la plată, a cărei nerespectare să poată conduce la pierderea înlesnirilor acordate.
Astfel fiind, susţine reclamanta că lipsa autorizării facilităţilor ca ajutor de stat nu este de natură să atragă pierderea valabilităţii înlesnirilor acordate întrucât: (i) autorizarea ajutorului de stat era o condiţie preexistentă emiterii actului administrativ de acordare a înlesnirilor la plată, iar nu una ulterioară emiterii acestuia; (ii) autorizarea ajutorului de stat nu era o obligaţie ce incumbă reclamantei în calitate de beneficiar, ci autorităţilor publice, respectiv iniţiatorul ajutorului de stat, AVAS şi furnizorul acestuia Ministerul Finanţelor Publice; (iii) reclamanta nu poate fi responsabilă pentru culpa autorităţilor publice care nu şi-au îndeplinit obligaţia de a efectua demersurile necesare în vederea autorizării ajutorului de stat înainte de acordarea înlesnirilor la plată prin ordinul comun; (iv) conform dispoziţiilor O.G. nr. 45/2004 coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 143/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia, acordarea înlesnirilor prin ordinul comun se efectua numai după îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege în materia ajutorului de stat. În condiţiile în care ordinul comun a fost emis, autorităţile emitente ale acestuia au înţeles că sunt îndeplinite toate condiţiile impuse de lege pentru acordarea înlesnirilor la plată; (v) societatea reclamantă a acţionat cu bună-credinţă în raporturile juridice ce au luat naştere prin emiterea ordinului comun, considerând în mod legitim că autorităţile publice implicate şi-au făcut datoria efectuând toate demersurile juridice necesare pentru emiterea valabilă a ordinului comun.
Mai arată reclamanta că motivul invocat de ANAF putea fi considerat un motiv de nulitate al actului administrativ prin care au fost acordate înlesnirile la plată sau un motiv de revocare a ordinului comun însă, autorităţile emitente nu au acţionat în sensul revocării sau anulării ordinului comun, în conformitate cu art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, care astfel şi-a produs efectele juridice în sensul naşterii drepturilor corelative în patrimoniul societăţii.
Totodată, reclamanta susţine că, din corespondenţa purtată cu AVAS şi Ministerul Finanţelor Publice (Adresele nr. 503.450 din 19 iunie 2009 şi nr. 986 din 27 octombrie 2009), rezultă că aceste autorităţi fac demersuri în vederea acordării scutirii şi pentru sumele datorate fondului de risc.
Mai arată reclamanta că, potrivit art. 15 teza a II-a din O.G. nr. 45/2004, AVAS a notificat ajutorul de stat acordat reclamantei, însă, până la data de 01 ianuarie 2007, Consiliul Concurenţei nu a emis o decizie, nici în sensul autorizării ajutorului de stat, nici în sensul declarării acestuia ca fiind ilegal, iar, începând cu data de 01 ianuarie 2007, ca urmare a abrogării Legii nr. 143/1999, Consiliul Concurenţei nu mai avea competenţa de a emite decizii cu privire la ajutoarele de stat în legătură cu care a fost sesizat, această competenţă revenind Comisiei Europene, conform Tratatului CE.
Susţine reclamanta că unica autoritate care ar putea exprima o opinie oficială asupra valabilităţii înlesnirilor la plată este Consiliul Concurenţei, care, prin Adresa nr. 5231 din 14 octombrie 2008, a comunicat reclamantei poziţia oficială cu privire la facilităţile fiscale stabilite prin O.G. nr. 45/2004 în sensul că "în cazul în care răspunderea juridică a statului privind acordarea ajutorului a fost angajată anterior aderării, nivelul ajutorului fiind stabilit definitiv şi necondiţionat la acel moment se consideră că acesta este acordat anterior aderării", acelaşi punct de vedere fiind comunicat şi AVAS, prin Adresa nr. 6490 din 16 decembrie 2008, în cuprinsul căreia se arată şi că "(...) după data aderării, autorităţile europene nu se pronunţă în mod obişnuit asupra unor măsuri luate într-un stat membru înainte de aderare printr-un act administrativ sau normativ".
În privinţa aceluiaşi aspect, reclamanta susţine că ajutorul acordat societăţii este considerat un ajutor existent la data aderării şi nu mai este supus autorizării niciunei autorităţi din România sau din Uniunea Europeană.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 3844 din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat nota de constatare nr. 1060213 din 27 octombrie 2009 şi Decizia nr. 1062122 din 22 decembrie 2009 emise de ANAF şi a obligat pe pârâtă la 39 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta a beneficiat de facilităţile fiscale în discuţie, în calitate de continuatoare în drepturi şi obligaţii a S.N. "T.R." SA, în baza Ordinului comun al AVAS şi MFP nr. 1/809 din 26 mai 2004, emis în baza O.G. nr. 45/2004 şi a Legii nr. 137/2002, iar, din probatoriul administrat, rezultă că SC "G.T." SA a respectat termenele şi condiţiile cuprinse în ordinul respectiv.
Instanţa a reţinut că, prin ordinul respectiv, nu a fost prevăzută în sarcina reclamantei obligaţia îndeplinirii condiţiei autorizării ajutorului de stat, dar AVAS a notificat potrivit legii ajutorul de stat acordat reclamantei, Consiliul Concurenţei neemiţând, însă, până la data de 01 ianuarie 2007 (dată de la care nu mai are atribuţii în acest sens) o decizie fie în sensul autorizării ajutorului de stat, fie în sensul declarării ca ilegală a acestuia.
Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 143/1999, în vigoare la momentul adoptării ordinului comun, şi având în vedere punctul de vedere exprimat de către Consiliul Concurenţei, ajutorul acordat reclamantei nu poate fi considerat un ajutor nou pentru care să fie necesară autorizarea de către Comisia Europeană, întrucât prevederile O.G. nr. 45/2004 nu au fost modificate ulterior datei aderării. În acest sens, Curtea de apel a reţinut că ordinul comun, emis anterior aderării, şi-a produs efectele la data achitării anticipate a sumelor eşalonate, respectiv la data de 25 octombrie 2005.
A reţinut instanţa şi faptul că ordinul comun în baza căruia au fost acordate înlesnirile la plată nu a fost anulat sau revocat, iar, la data emiterii notei de constatare, ordinul comun era încă în vigoare, condiţiile cuprinse în acesta erau îndeplinite de către reclamantă, iar nivelul ajutorului de stat a fost stabilit definitiv la momentul emiterii actului respectiv.
A imputa reclamantei neautorizarea de către o altă autoritate publică a acestui ajutor, în condiţiile în care ordinul comun nu prevedea în sarcina societăţii obligaţii în acest sens şi în condiţiile în care aceasta a îndeplinit toate prevederile din cuprinsul acestuia, cu respectarea termenelor şi a graficelor de rambursare, reprezintă un exces de putere al autorităţii publice pârâte, cu atât mai mult cu cât ajutorul de stat acordat este anterior aderării României la Uniunea Europeană.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei civile nr. 3844 din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. precum şi dispoziţiile cu caracter general ale art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă susţine în esenţă că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii arătând că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 45/2004 conform cărora, amânarea la plată, în vederea scutirii în procent de 100% până la ultimul termen de plată din eşalonările acordate a obligaţiilor fiscale restante, ar fi putut fi acordată intimatei numai în condiţiile respectării prevederilor legislaţiei privind ajutorul de stat, respectiv numai dacă erau respectate prevederile art. 15 din acest act normativ.
Susţine că şi în situaţia în care prin Ordinul Comun nr. 1 din 26 iunie 2004 şi nr. 809 din 26 iunie 2004 al Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi al Ministerului Finanţelor Publice nu este menţionată în mod expres autorizarea ajutorului de stat, acest ordin a fost emis în baza unor prevederi legale care impuneau ca ajutoarele de stat să fie acordate numai după autorizarea acestora.
Arată recurenta-pârâtă că ordinul comun a vizat amânarea la plată, în vederea scutirii, a sumelor datorate de reclamantă şi nu scutirea efectivă a acestor sume, intimata-reclamantă urmând a beneficia de scutirea efectivă a sumelor datorate numai după îndeplinirea tuturor condiţiilor legale, condiţii printre care se numără şi autorizarea ajutorului de stat.
Întrucât în cazul intimatei-reclamante nu exista autorizarea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile în speţă, în mod legal şi corect organele fiscale au emis actele administrative ce fac obiectul prezentei cauze.
În concluzie apreciază recurenta-pârâtă că nu se poate reţine, în sarcina instituţiei un exces de putere astfel cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.
O critică distinctă vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În acest sens consideră că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
4. Apărările intimatei-reclamante
Prin întâmpinarea formulată conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., SC G.T. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În esenţă intimata-reclamantă a arătat că instanţa de fond a ţinut cont de prevederile O.G. nr. 45/2004, că înlesnirile la plată au fost acordate conform art. 9 din acest act normativ, prin Ordinul comun al A.P.A.P.S. Condiţia autorizării ajutorului de stat nu a fost inclusă în ordinul comun pe care trebuia să-l respecte pentru a beneficia de înlesnirile la plată.
5. Procedura derulată în recurs.
Înalta Curte în conformitate cu prevederile art. 151 C. proc. civ. a apreciat necesară suplimentarea probatoriului în ceea ce priveşte procedura derulată de Consiliul Concurenţei, urmare a notificării efectuate de A.V.A.S. la data de 01 septembrie 2004, în raport cu prevederile art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 143/1999.
În acest sens s-a depus la dosarul cauzei un proiect de decizie întocmit de Consiliul Concurenţei, ce a fost depus de Ministerul Finanţelor Publice în Dosarul nr. 5468/2/2010, ce s-a aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, potrivit căruia notificarea A.V.A.S. nr. P/8310 din 01 septembrie 2004, înregistrată la Consiliul Concurenţei cu nr. RS-AS 79 din 01 septembrie 2004, a intrat în vigoare la data de 29 noiembrie 2005, imediat ce Consiliul Concurenţei a considerat că informaţiile furnizate erau corecte şi complete precum şi întâmpinarea formulată de Ministerul Finanţelor Publice în acest dosar.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurentă, ţinând cont de apărările intimatei precum şi de înscrisurile noi administrate în etapa controlului judiciar, în condiţiile art. 305 C. proc. civ., examinând cauza,sub toate aspectele conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu cererea având ca obiect anularea notei de constatare nr. 1060213 din 27 octombrie 2009 întocmită de ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili prin care s-a constatat pierderea înlesnirilor la plată acordate prin Ordinul comun înregistrat la AVAS nr. 1 din 26 mai 2004 şi la Ministerul Finanţelor Publice sub nr. 809 din aceeaşi dată, precum şi a Deciziei nr. 1062122 din 22 decembrie 2009 emisă de aceeaşi instituţie prin care a fost respinsă contestaţia formulată în baza art. 205 C. proc. fisc.
Prima instanţă a apreciat că reclamanta a respectat termenele şi condiţiile impuse de Ordinul comun, atât în ceea ce priveşte constituirea garanţiilor, achitarea ratelor eşalonate, plata majorărilor datorate pe perioada eşalonării, achitarea obligaţiilor fiscale curente la termenele prevăzute de lege, ajutorul de stat acordat prin Ordinul comun era, la data aderării României la Uniunea Europeană, un ajutor existent, nesupus autorizării Comisiei Europene, întrucât nivelul ajutorului a fost stabilit la momentul emiterii Ordinului comun, concluzie împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.
Răspunzând punctual motivelor de recurs se constată următoarele:
1. Critica ce vizează greşita aplicare a legii, respectiv a O.G. nr. 45/2004, nu poate fi reţinută.
Într-adevăr înlesnirile la plata, prevăzute de O.G. nr. 45/2004, au fost acordate intimatei-reclamante SC G.T. SA, potrivit art. 9 din acest act normativ, prin Ordinul comun al A.P.A.P.S. (în prezent A.V.A.S.) şi Ministerul Finanţelor Publice.
Art. 15 din acest act normativ prevede că orice formă de ajutor de stat reglementată prin această ordonanţă se acordă cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 43/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia.
Recurenta-pârâtă susţine că Ordinul comun a fost emis în baza unor prevederi legale care impuneau ca ajutoarele de stat să fie acordate după autorizarea acestora, şi că a vizat amânarea la plată, în vederea scutirii, a sumelor datorate de reclamantă şi nu scutirea efectivă a acestora, reclamanta urmând a beneficia de scutirea efectivă numai după îndeplinirea tuturor condiţiilor legale, printre care şi autorizarea ajutorului de stat.
Aşa cum susţine instanţa reclamantă, condiţia autorizării ajutorului de stat a fost în competenţa autorităţilor emitente ale Ordinului comun, ea nefiind precizată în Ordinul comun ca şi condiţie care trebuie respectată de G.T. pentru a nu pierde înlesnirile la plată acordate.
În cauză AVAS a notificat Consiliul Concurenţei prin notificarea nr. P/8310 din 01 septembrie 2004.
Conform înscrisului depus la dosar, notificarea AVAS a intrat în vigoare la data de 29 noiembrie 2005, dată la care notificarea a devenit efectivă în sensul art. 15 alin. (3) din Legea nr. 143/1999.
Conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 143/1999 în termen de 60 de zile (30 zile în forma iniţială) de la data la care notificarea a devenit efectivă Consiliul concurenţei va lua una dintre deciziile menţionate la art. 8 alin. (2) - (4),
"(2) În cazul în care Consiliul Concurenţei decide să deschidă o investigaţie, va trebui să ia decizia finală în termen de cel mult patru luni de la data deschiderii investigaţiei.
(3) În cazul în care Consiliul Concurenţei nu ia deciziile menţionate în termenele stabilite; ajutorul poate fi acordat în mod legal după înştiinţarea prealabilă a Consiliului Concurenţei şi va deveni un ajutor existent.
(4) Termenele stabilite nu se aplică, dacă ajutorul de stat nu este notificat sau notificarea nu este efectivă".
Astfel în cazul în care Consiliul Concurenţei decide să deschidă o investigaţie, va trebui să ia decizia finală în termen de cel mult 4 luni de la data deschiderii investigaţiei.
În cazul în care Consiliul Concurenţei nu ia deciziile menţionate în termenele stabilite conform prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, republicată cu modificările şi completările ulterioare, ajutorul poate fi acordat în mod legal după înştiinţarea prealabilă a Consiliului Concurenţei şi va deveni un ajutor existent. Termenele stabilite nu se aplică, dacă ajutorul de stat nu este notificat sau notificarea nu este efectivă, aspect ce rezultă din cuprinsul art. 18 alin. (4) din actul normativ anterior menţionat.
În cauză de la data de 29 noiembrie 2005 a început să curgă termenul de 60 zile, prevăzut de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 143/1999, pentru luarea unei decizii de către Consiliul Concurenţei, termen care s-a împlinit la data de 29 ianuarie 2006.
Cum Consiliul Concurenţei, nu a luat nicio decizie până la data de 29 ianuarie 2006, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, republicată cu modificările şi completările ulterioare, ajutorul de stat, notificat de către A.V.A.S. la data de 01 septembrie 2004, a devenit un ajutor de stat existent, ce putea fi acordat în mod legal.
Începând cu data de 01 ianuarie 2007, Legea nr. 143/1999 cu modificările şi completările ulterioare precum şi regulamentele de aplicare ale acesteia au fost abrogate expres iar Consiliul Concurenţei, conform prevederilor O.U.G. nr. 117/2006 nu mai are competenţa de a emite decizii cu privire la ajutoarele de stat în legătură cu care a fost sesizat.
De la data aderării României la Uniunea Europeană, competenţa de a analiza şi autoriza ajutoarele de stat acordate în România revine Comisiei Europene, conform tratatului CE şi regulamentelor emise în aplicarea acestuia.
Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, instanţa de control judiciar constată că, ajutorul acordat intimatei-reclamante este considerat un ajutor existent la data aderării şi că acesta nu mai este supus autorizării.
Nefiind un ajutor nou, nu este necesară autorizarea acestuia de Comisia Europeană.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 7, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei civile nr. 3844 din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2186/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2220/2012. Contencios → |
|---|
