ICCJ. Decizia nr. 223/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 223/2012
Dosar nr. 6804/2/2010
Şedinţa publică de la 19 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 4893 din 06 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de S.E., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D.;
A obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pe baza raportului de evaluare în ce priveşte drepturile patrimoniale ale reclamantei recunoscute prin dispoziţia nr. D1. din 11 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti;
A respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere şi a obligat pârâta la plata sumei de 1016,05 RON cheltuieli de judecată reclamantei, proporţional cu admiterea cererii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin dispoziţia nr. D1. din 11 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantei S.E., constând în diferenţa dintre suma încasată şi valoarea de piaţă pentru imobilul în suprafaţă utilă de 70,49 mp, situat în Bucureşti, strada P., sector 2, compus din două camere, dependinţe, boxa 16, garajul 4 precum şi din cota parte din părţile comune şi dependinţele aferente acestuia.
Dosarul aferent dispoziţiei nr. D1. din 11 decembrie 2007 a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind înregistrat sub nr. 42672/CC.
În speţă, reclamanta a contestat actul administrativ atipic constând în refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a elibera actul administrativ în termenul prevăzut de dispoziţiile generale aplicabile în materie, acela de 30 de zile de la data înregistrării, conform prevederilor art. 2 pct. 1 lit. h) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia prin nesoluţionare în termenul legal a unei cereri se înţelege faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.
Astfel, s-a reţinut că refuzul nejustificat al pârâtei, în ce priveşte soluţionarea cererii reclamantei, rezultă din depăşirea termenului în care avea obligaţia de a soluţiona cererea în termenul prevăzut de către lege, fiind incidente prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 554/2004.
Mai reţine instanţa de fond că justificarea autorităţii publice pârâte prin invocarea caracterului aleatoriu al soluţionării dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală şi proporţională cu scopul urmărit.
În opinia instanţei, această întârziere, imputabilă autorităţii administrative, poate să conducă la depăşirea termenului rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză, depăşire contrară dispoziţiilor Convenţiei, chiar dacă în speţă vorbim de durata unei proceduri administrative preliminare.
În acest context, instanţa de fond, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2 alin. (1) lit. g), h) şi m) din aceeaşi lege raportat la dispoziţiile de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat reclamantei prin refuzul său nejustificat, a apreciat că se impune obligarea autorităţii pârâte să soluţioneze cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzută de lege, decizie care să conţină titlul de despăgubire ca răspuns la dispoziţia nr. D1. din 11 decembrie 2007 emisa de Primăria Municipiului Bucureşti.
Pe de altă parte, s-a mai reţinut că toate actele şi operaţiunile administrative care preced emiterea titlului de despăgubire sunt în mod implicit legate de actul administrativ pentru a cărui emitere se efectuează, motiv pentru care, obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire reclamă, în mod intrinsec, efectuarea tuturor acestor operaţiuni administrative prealabile.
În acest context, instanţa a obligat pârâta să efectueze operaţiunile administrative necesare în vederea desemnării unui evaluator care să întocmească raportul de evaluare şi să emită decizia reprezentând titllul de proprietate aferent dispoziţiei nr. D1. din 11 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
În ceea ce priveşte stabilirea unui termen de executare a obligaţiei instituită prin prezenta hotărâre în sarcina autorităţii pârâte, instanţa a reţinut că instituirea unui astfel de termen de executare a hotărârii are un caracter superfluu, prin raportare la prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care se aplică ope legis, în măsura în care instanţa nu stabileşte un alt termen de executare a hotărârii, or, această din urmă situaţie nu se regăseşte în speţa de faţă.
În ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON cu titlu de daune morale instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu au învederat prin probe certe în ce constă prejudiciul a cărui reparare se solicită în prezenta cauză, susţinerile acesteia în ce priveşte prejudiciul încercat fiind pur declarative, aşa încât acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.
Raportat la soluţia pronunţată de admitere în parte a acţiunii, în raport de dispoziţiile art. 274 alin (1) şi (3) din C. proc. civ. instanţa de fond a obligat pârâta C.C.S.D. la plata sumei de 1016,05 RON cheltuieli de judecată parţiale în favoarea reclamantei, proporţional cu admiterea cererii.
2. Recursul exercitat în cauză
Pârâta C.C.S.D. a atacat cu recurs sentinţa menţionată, întemeindu-şi criticile pe prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă a criticat sentinţa recurată numai sub aspectul obligării autorităţii pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1016,05 RON.
Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că societatea de evaluare nu a respectat termenul de efectuare a raportului de evaluare în dosarul reclamantei, ceea ce a determinat o întârziere în finalizarea procedurii, dar cu toate acestea, a fost emisă în favoarea reclamantei decizia nr. 9163 din 08 decembrie 2010 reprezentând titlu de despăgubire.
Consideră că faţă de obiectul pricinii, faţă de munca îndeplinită de avocat, cât şi în raport de faptul că pentru soluţionarea litigiului în fond a fost nevoie de un singur termen de judecată, acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum aşa de mare este nejustificată, motiv pentru care solicită reducerea lor corespunzătoare.
De asemenea, arată că instanţa de fond nu a ţinut cont de apărarea cuprinsă în întâmpinare, potrivit căreia această comisie este o entitate fără personalitate juridică, nu are buget propriu, reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi pe cale de consecinţă, nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.
3. Apărarea formulată de intimata-reclamantă
Intimata-reclamantă S.E. nu a formulat întâmpinare, potrivit art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar prin notele scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, pentru care s-a depus în original factura fiscală.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul - pârât şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă S.E. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul în suprafaţă utilă de 70,49 mp, situat în Bucureşti, strada P., sector 2, pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent prin dispoziţia nr. D1. din 11 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt, concluzionând cu temei că în cauză s-a depăşit termenul rezonabil de soluţionare a dosarului de despăgubire.
Referitor la cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că prin sentinţa atacată a fost obligată C.C.S.D. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1016,05 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Temeiul legal al obligării la plata cheltuielilor de judecată îl reprezintă art. 274 C. proc. civ., această parte fiind evident în culpă procesuală.
Este lipsită de obiectivitate susţinerea recurentei că suma 1016,05 RON stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată este nejustificat de mare după ce instanţa de fond a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., proporţional cu admiterea cererii.
Cât priveşte susţinerea că această entitate nu are un buget propriu, pentru a suporta aceste cheltuieli de judecată, este evident că este neîntemeiată de vreme ce legea prin art. 247 C. proc. civ. nu distinge sub acest aspect decât dacă este în „partea căzută în pretenţii” ceea ce nu se poate contesta în cauză.
Pe de altă parte, în calitate de ordonator de credite implicat direct în construcţia bugetului anual în condiţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, recurenta trebuia să fie diligentă şi să propună în bugetul propriu astfel de sume, ştiut fiind faptul că în calitate de parte în multiplele procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, dacă „cade în pretenţii” conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Este adevărat că după pronunţarea sentinţei a fost emisă decizia nr. 9163 din 08 decembrie 2010 reprezentând titlu de despăgubire, însă această împrejurare nu schimbă cu nimic datele problemei.
Exonerarea recurentei-pârâte de plata cheltuielilor de judecată, a cărei culpă procesuală a fost stabilită în mod corect de către instanţa de fond, nu poate fi primită în cauză, în condiţiile în care atitudinea recurentei-pârâte în faţa instanţei de fond nu a fost una de recunoaştere a culpei sale în executarea obligaţiilor ce-i incumbă în procedura administrativă reglementată în Titlu VII al Legii nr. 247/2005, cum în mod nejustificat se susţine prin cererea de recurs.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă C.C.S.D. la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.E., reprezentând onorariu de avocat.
2. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 4893 din 06 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2227/2012. Contencios. Anulare proces verbal... | ICCJ. Decizia nr. 2238/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
