ICCJ. Decizia nr. 2414/2012. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2414/2012
Dosar nr. 2925/2/2011
Şedinţa publică de la 17 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată şi hotărârea primei instanţe.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 30 martie 2011, reclamanta V.G. a chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României şi E.B., Primul-Ministru al României, solicitând obligarea Guvernului României la plata de daune morale în cuantum de 500 lei/zi de întârziere în executarea sentinţei civile nr. 4332 din 8 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, începând cu data de 21 februarie 2011 şi până la executarea efectivă a obligaţiei stabilită prin dispozitivul acestei sentinţe, respectiv până la emiterea actului administrativ prin care să completeze tabelul cu imobilele ce urmează a fi expropriate în localitatea Voluntari cu imobilul proprietatea reclamantei, supus exproprierii şi să se aplice primului-ministru E.B. amenda în cuantum de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr. 4332/2010 a fost obligat Guvernul României să emită un act administrativ prin care să completeze tabelul anexa nr. 2 la H.G. nr. 424/2008, prin includerea imobilului proprietatea reclamantei situat în oraşul Voluntari, jud. Ilfov. Hotărârea a rămas irevocabilă la data de 21 ianuarie 2011 prin respingerea recursului Guvernului României, potrivit deciziei nr. 315 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Această hotărâre urma să fie pusă în executare în termen de cel mult 30 zile de la data rămânerii irevocabile, însă până în prezent pârâtul refuză să execute obligaţia de a face, stabilită în sarcina sa.
Refuzul autorităţii administrative de a executa hotărârea judecătorească îi provoacă reclamantei prejudicii de ordin moral, atât prin atitudinea acestei autorităţi de neconformare la dispoziţiile instanţelor judecătoreşti, cât şi prin împiedicarea reclamantei de a se bucura de prerogativele dreptului său de proprietate asupra imobilului ce urmează să fie expropriat.
În ceea ce priveşte amendarea primului-ministru E.B., reclamanta a arătat că această sancţiune se impune în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, având în vedere şi dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 90/2001 care deferă acestuia calitatea de conducător al autorităţii publice debitoare.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 24 iunie 2011, pârâtul Guvernul României a invocat excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, arătând că reclamanta a promovat cererea mai înainte să se fi născut dreptul său la acţiune. Astfel, reclamanta a formulat şi depus la instanţa supremă o cerere de completare a dispozitivului deciziei nr. 315 din 21 ianuarie 2011, însă, aceasta a fost respinsă ca nefondată prin decizia nr. 1338 din 4 martie 2011.
Or, cererea a fost promovată la data de 30 martie 2011, în interiorul termenului de 30 zile rezervat autorităţii pentru executarea obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu, termenul curgând de la data ultimei decizii.
Pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Şi pârâtul primul ministru al României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes în susţinerea cererii arătând că, pentru a fi parte într-un proces, este necesar să fie întrunite nu numai condiţiile privind capacitatea şi calitatea procesuală, ci şi aceea a existenţei unui interes legitim, născut şi actual, personal şi direct. Or, reclamanta a obţinut deja realizarea efectivă a drepturilor prevăzute în titlul executoriu, prin adoptarea H.G. nr. 658/2011, astfel încât nu mai sunt justificate interesul şi îndreptăţirea de a promova acţiunea întemeiată pe drepturile conferite de calitatea de creditor al obligaţiilor stabilite în sarcina Guvernului României.
La 2 august 2011, reclamanta a precizat cuantumul daunelor morale solicitate la suma de 65.000 lei, calculată în raport de cele 130 de zile întârziere în executarea hotărârii x 500 lei/zi de întârziere.
Prin sentinţa nr. 4954 din 8 septembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prematurităţii formulării cererii şi excepţia lipsei de interes în formularea cererii.
Totodată a respins cererea formulată şi precizată de reclamanta V.G., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 4332 din 8 decembrie 2009 pronunţată de Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal. a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta V.G., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, fiind obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să completeze tabelul anexă nr. 2 la H.G. nr. 424/2008, prin includerea pe lista imobilelor supuse exproprierii a imobilului proprietatea reclamantei situat în oraşul Voluntari, jud. Ilfov, în suprafaţă de 619 m.p. din totalul de 949,37 m.p., în temeiul dispoz. Legii nr. 198/204.
Prin decizia nr. 315 din 21 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei anterior menţionate.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii formulării cererii, prima instanţă a reţinut că indiferent de obiectul cererii de completare a dispozitivului deciziei pronunţate în recurs, obligaţia de emitere a actului administrativ, pusă în sarcina autorităţii publice pârâte trebuia executată în 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susţinerile pârâtului privitoare la data de la care ar curge termenul de executare fiind nefondate.
Şi excepţia lipsei de interes în formularea cererii a fost apreciată de instanţa de fond ca neîntemeiată, această excepţie sprijinindu-se pe faptul adoptării H.G. nr. 658 din 29 iunie 2011 de către Guvernul României, prin care a fost modificată şi completată anexa nr. 2 la H.G. nr. 424/2008 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „construcţia autostrăzii Bucureşti-Braşov, tronsonul Bucureşti-Ploieşti, pe teritoriul localităţii Voluntari, jud. Ilfov”, în sensul introducerii poziţiei nr. 44 în tabelul cu imobile expropriate, poziţie la care se regăseşte suprafaţa de teren expropriată din proprietatea reclamantei.
Cum Hotărârea menţionată a fost adoptată la 29 iunie 2011, după introducerea cererii de chemare în judecată, fiind publicată în M. Of. al României la data de 1 iulie 2011, Curtea a constatat excepţia lipsei de interes în formularea cererii ca fiind neîntemeiată, îndeplinirea condiţiei interesului legitim, născut, actual, personal şi direct trebuind apreciată în raport de data introducerii cererii.
Pe fond, Curtea a constatat că pe parcursul judecăţii prezentei cereri de aplicare sancţiune pentru neexecutare, hotărârea judecătorească a fost executată. Prin urmare, aplicarea sancţiunii amenzii prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se mai justifică, scopul acestei amenzi fiind de a constitui un mijloc de constrângere a pârâtului în executarea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, iar nu acela de a reprezenta o sancţiune pentru perioada în care s-a întârziat executarea obligaţiei.
Cât priveşte cererea de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin întârzierea executării, Curtea a apreciat că reclamanta nu a dovedit existenţa unui prejudiciu de natură morală produs prin executarea cu întârziere de către autoritatea administrativă pârâtă a hotărârii judecătoreşti. Stare de insecuritate şi disconfort psihic datorată executării cu întârziere a hotărârii, invocată de reclamantă nu îmbracă forma unui prejudiciu moral susceptibil de acoperire prin plata unor despăgubiri băneşti. Pe de altă parte, invocata îngrădire a posibilităţii de exercitare a prerogativelor folosinţei şi dispoziţiei asupra bunului în sensul invocat de către reclamantă, respectiv imposibilitatea de a construi pe terenul supus exproprierii şi de a-l înstrăina sunt simple afirmaţii, care nu sunt echivalente, în sine, cu producerea unui prejudiciu de natură morală susceptibil de dezdăunare în cauză.
2. Recursul declarat în cauză.
Împotriva sentinţei civile nr. 4954/ CC din 8 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs în termen legal reclamanta V.G. prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac formulate şi modificarea sentinţei atacate în sensul obligării Guvernului României la plata de despăgubiri în cuantum de 65.000 lei reprezentând daune morale pentru întârziere în executarea sentinţei civile nr. 4332 din 8 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal începând cu data de 21 februarie 2011 şi până la data de 1 iulie 2011, a aplicării amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere primului ministru E.B. în calitatea acestuia de conducător al autorităţii administrative debitoare şi a obligării debitorului Guvernul României la plata cheltuielilor de judecată la prima instanţă şi în instanţa de recurs.
În ceea ce priveşte petitul referitor la aplicarea amenzii prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 primului ministru E.B. recurenta a precizat că hotărârea a fost dată cu interpretarea greşită a legii, în condiţiile în care amenda ce legiuitorul a instituit în sarcina conducătorului autorităţii publice debitoare nu este un mijloc de constrângere, ci o veritabilă sancţiune care se impune faţă de atitudinea acestei autorităţi de neconformare la dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti. Amenda se aplică ori de câte ori este vorba de o întârziere în executarea hotărârii, adică măsura devine aplicabilă de îndată ce termenul de 30 de zile prevăzut de lege pentru executarea hotărârii este depăşit, iar această măsură nu este condiţionată de o anumită durată a depăşirii termenului legal de executare şi nu lasă nici o marjă de apreciere judecătorului privind oportunitatea sau finalitatea aplicării măsurii, după cum nici nu încetează în cazul în care debitorul execută obligaţia sa, astfel încât să poată fi considerată ca având o finalitate coercitivă. Dimpotrivă, textul este ferm în a obliga instanţa de executare să aplice măsura imediat ce constată îndeplinită condiţia legală de incidenţă a normei sancţionatorii, adică imediat ce termenul acordat de legiuitor pentru executare este depăşit.
Recurenta a învederat că, dând o interpretare contrară sensului explicit, neechivoc al textului de lege, judecătorul fondului a modificat conţinutul acesteia, deturnând scopul şi finalitatea normei juridice de la efectele pe care legiuitorul le-a urmărit prin edictarea acesteia, şi depăşind atribuţiile de a aplica legea şi de a administra justiţia. Pe de altă parte, reclamanta a apreciat că a primi opinia instanţei de fond în sensul că sancţiunea amenzii devine inaplicabilă în cazul în care există o întârziere a executării obligaţiei prevăzută în titlul executoriu, cu motivarea că obligaţia, chiar tardiv, a fost în cele din urmă executată, înseamnă a accepta o încălcare de plano a principiului legalităţii şi supremaţiei legii, întrucât s-ar oferi posibilitatea debitorului să temporizeze după bunul plac conformarea la dispozitivul hotărârii judecătoreşti, fără a risca vreo sancţiune, transformând astfel imperativul legal al respectării termenului de 30 de zile în care obligaţia trebuie executată într-o prescripţie pur formală, fără efect, fără finalitate, fără forţa juridică specifică actului emis de legiuitor, căruia i se datorează supunere erga omnes.
Referitor la petitul privind despăgubirea reclamantei pentru prejudiciul moral produs prin întârzierea executării hotărârii, recurenta a susţinut că hotărârea atacată este netemeinică sub aspectul argumentării soluţiei pe lipsa dovezii prejudiciului moral încercat. Deşi a constatat o întârziere în executarea hotărârii judecătoreşti, instanţa fondului neagă caracterul păgubitor al debitorului, apt a produce lezarea unor valori morale ale personalităţii reclamantei, şi aceasta fără nicio motivare. Aprecierea instanţei, s-a relevat, este una pur subiectivă, arbitrară (deşi, în această materie, este lăsată la dispoziţia aprecierii instanţei numai cuantumul prejudiciului, respectiv al dezdăunării, iar nu existenţa înseşi a pagubei de natură psihică produsă).
Recurenta a mai arătat că atitudinea judecătorului fondului este criticabilă întrucât nu a luat în considerare şi valorificat toate împrejurările de fapt ale speţei, dovedite de reclamantă cu înscrisuri, relevante în dovedirea existenţei unul prejudiciu moral datorat în executarea hotărârii.
Sub aspectul atitudinii debitorului, de ignorare a obligaţiei stabilită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reclamanta a precizat că aceasta i-a creat o puternică stare de insecuritate şi disconfort psihic pe toată perioada celor 4 luni de zile în care a aşteptat executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti. În condiţiile în care unul din drepturile fundamentale ale cetăţeanului este acela de a obţine satisfacerea dreptului său recunoscut pe cale judiciară prin executarea efectivă a dispoziţiilor unei hotărâri judecătoreşti, refuzul Guvernului României de a se conforma obligaţiei stabilită de autoritatea judecătorească relevă incapacitatea acestei autorităţi statale de a garanta efectiv ordinea de drept şi principiile democratice de bază în România, iar această atitudine a provocat recurentei neîncredere în autorităţile statale, sentimente de frustrare şi teama unui eşec în obţinerea satisfacerii depline a dreptului recunoscut pe cale judiciară.
Reclamanta a mai precizat că faptul că o hotărâre judecătorească irevocabilă este ignorată tocmai de autoritatea statului chemată să asigure ordinea de drept şi respectarea supremaţiei legii i-a creat o stare de profundă indignare, cu atât mai puternică cu cât întârzierea în executarea hotărârii judecătoreşti a fost îndelungată.
A considerat recurenta că demnitatea sa, de cetăţean al unui stat cu adevărat democratic, a fost afectată, şi că s-a născut astfel temerea reclamantei că demersul nelegal, abuziv al unei autorităţi publice de a concura la deposedarea de un bun important al patrimoniului fără plata unei despăgubiri cuvenite în temeiul legii rămâne în fapt nesancţionat, în pofida intervenţiei unei hotărâri judecătoreşti care dispune o cale de reparaţie a acestei uzurpări a dreptului. Această încălcare, s-a adăugat, se resimte în plan psihic prin pierderea garanţiei protecţiei statale în înfăptuirea efectivă a justiţiei şi echitabilitatea procedurii desfăşurată în faţa unui tribunal.
Reclamanta a subliniat că împiedicarea exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului ce urmează a fi expropriat a generat afectarea sa psihică, în condiţiile în care refuzul debitorului de a executa hotărârea judecătorească determină ca garanţia constituţională a protecţiei bunurilor să nu fie una efectivă, ci iluzorie, iar respectul datorat era omnes proprietarului în legătură cu bunul său (în accepţiunea jurisprudenţei C.E.D.O. a acestei noţiuni) să fie încălcat. Recurenta a devenit în acest fel titularul unui drept de proprietate lipsit de conţinut, care exista în patrimoniul reclamantei pur formal, fără a aduce proprietarului beneficiile de care în mod efectiv acesta trebuie să se bucure, iar din acest motiv atitudinea psihică de bucurie, siguranţă, certitudine, securitate ataşată exerciţiului oricărui drept patrimonial este puternic afectată.
În raport de toate cele mai sus arătate, a apreciat recurenta că existenţa prejudiciului moral produs prin întârziere în executarea hotărârii este dovedită în cauză, faţă de natura valorilor încălcate prin această întârziere şi de aptitudinea încălcărilor astfel săvârşite de debitor de a leza psihicul reclamantei. Hotărârea atacată, a arătat reclamanta, încalcă prevederile blocului convenţional (Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului), şi a invocat cauzele Hornsby împotriva Greciei, Şandor împotriva României, Tacea împotriva României, Străin împotriva României, şi Mihăescu împotriva României. În lumina acestor hotărâri date în speţe similare de instanţa europeană, aprecierea făcută de instanţa de fond privitoare la lipsa unui prejudiciu moral şi la inaptitudinea unui asemenea prejudiciu de a fi compensat în bani a fost considerată de recurentă ca fiind ajuridică, pur subiectivă, inaptă să exprime un act de înfăptuire a justiţiei conform cu dezideratele democraţiei şi legalităţii, motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul precizat în petitul recursului, cu cheltuieli de judecată în recurs.
Intimaţii Guvernul României şi primul ministru E.B. nu au depus la dosar întâmpinare.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin sentinţa civilă nr. 4332 din 8 decembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prematurităţii cu privire la cel de al doilea capăt al cererii de chemare în judecată şi în consecinţă 1 a respins ca prematur, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta V.G. şi a obligat autoritatea pârâtă să emită un act administrativ prin care să completeze Tabelul anexă 2 la H.G. nr. 424/2008, prin includerea imobilului proprietatea reclamantei situat i în oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, în suprafaţă de 619 mp., din totalul de 949,37 mp., supus exproprierii, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 198/2004.
Recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile sus menţionate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 315 din 21 ianuarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu motivarea că sentinţa atacată este legală şi temeinică, H.G. nr. 424/2008 urmând a fi completată şi cu terenul proprietatea reclamantei, care se află amplasat pe coridorul de expropriere, constituind amplasamentul autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti-Ploieşti, pe teritoriul localităţii Voluntari.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal reclamanta V.G. a chemat în judecată pârâţii Guvernul României şi E.B., primul ministru al României, solicitând obligarea Guvernului României la plata de daune morale în cuantum de 5.000 lei/zi de întârziere în executarea sentinţei civile nr. 4332 din 8 decembrie pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, începând cu data de 21 februarie 2011 şi până la executarea efectivă a obligaţiei stabilită prin dispozitivul acestei sentinţe, respectiv până la emiterea actului administrativ prin care să completeze tabelul cu imobilele ce urmează a fi expropriate în localitatea Voluntari cu imobilul proprietatea reclamantei supus exproprierii, precum şi aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere primului ministru E.B., cu cheltuieli de judecată. Ulterior, reclamanta a precizat cuantumul daunelor morale solicitate la suma de 65.000 lei, calculată în raport de cele 130 de zile întârziere în executarea hotărârii x 500 lei/zi de întârziere.
Prin H.G. nr. 658 din data de 29 iunie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 464 din 1 iulie 2011, şi emisă în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, şi în executarea dispozitivului sentinţei civile nr. 4332 din 8 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 315 din 21 ianuarie 2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost modificată şi completată Anexa nr. 2 la H.G. nr. 424/2008 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate publică situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Construcţia autostrăzii Bucureşti – Braşov, tronsonul Bucureşti – Ploieşti, pe teritoriul localităţii Voluntari, judeţul Ilfov”, în sensul că în tabelul cu imobilele proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică ”Construcţia autostrăzii Bucureşti – Braşov, tronsonul Bucureşti – Ploieşti, pe teritoriul localităţii Voluntari, judeţul Ilfov”, după poziţia nr. 43 s-a introdus o nouă poziţie, poziţia nr. 44, cu următorul cuprins: ”44 – Ilfov – Oraş Voluntari – 951/2/1/1 – 949,37 – 619 (593+26) – 0 – V.G.”.
În mod corect, prin sentinţa recurată, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamantei V.G., întemeiată în drept pe prevederile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. (2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere”.
Se reţine, cât priveşte solicitarea reclamantei de a se aplica, lui E.B., în calitate de prim – ministru al României, amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere în executarea obligaţiei stabilite prin sentinţa civilă nr. 4332 din 8 decembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, că amenda prevăzută de textul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reprezintă, în esenţă, un mijloc de constrângere pentru a se putea obţine executarea hotărârii date asupra unei acţiuni în contencios administrativ. În cauză, executarea dispoziţiilor din sentinţa civilă nr. 4332 din 8 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a avut loc în cursul procesului, la data de 29 iunie 2011, înainte de pronunţarea hotărârii recurate, astfel că în mod judicios instanţa de executare a apreciat că aplicarea amenzii nu se mai justifică.
Judecătorul fondului a respins în mod întemeiat şi cererea reclamantei de obligare a Guvernului României la plata sumei de 65.000 lei cu titlu de daune morale, calculată prin înmulţirea celor 130 de zile întârziere în executarea hotărârii cu suma de 500 lei/zi. Indiscutabil, reclamantul are, potrivit art. 24 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul la despăgubiri pentru întârziere în cazul în care hotărârea nu este pusă în executare, iar aceste despăgubiri nu au doar scopul reparării prejudiciului suferit prin întârziere, ci semnifică şi o modalitate de reparare integrală a vătămării aduse dreptului sau interesului legitim al cetăţeanului, până la restabilirea legalităţii şi executarea deplină a obligaţiei. În materie, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mod constant, prin jurisprudenţa sa, cu caracter de principiu, că în cazul neexecutării unei hotărâri judecătoreşti reclamantul poate suferi atât un prejudiciu material, cât şi un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de refuzul administraţiei de a executa sentinţa pronunţată în favoarea sa.
Se constată, în cauză, că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru obligarea Guvernului României la plata în favoarea reclamantei recurente a unor daune morale, întrucât executarea, cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 4332 din 8 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, nu îi este imputabilă în exclusivitate autorităţii publice obligate prin hotărârea menţionată, ci în mare măsură Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii Rutiere, care şi-a îndeplinit cu întârziere obligaţia stabilită de Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, aprobat prin H.G. nr. 561/2009, de a întocmi proiectul de hotărâre de guvern.
În raport de cele mai sus arătate, apreciind că sunt neîntemeiate motivele de recurs invocate în cauză şi că este legală şi temeinică hotărârea atacată, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta V.G. împotriva sentinţei civile nr. 4954 CC din data de 8 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.G. împotriva sentinţei nr. 4954 din 8 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal,ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2413/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2419/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
