ICCJ. Decizia nr. 2401/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2401/2012
Dosar nr.840/1/2012
Şedinţa publică de la 16 mai 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
1. Circumstanţele cauzei
Prin Sentinţa nr. 215 din 12 octombrie 2010 Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.C. în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, a dispus anularea actelor administrative atacate, precum şi reîncadrarea reclamantului în funcţia de comisar şef al Comisariatului judeţean pentru protecţia consumatorilor Prahova cu plata drepturilor băneşti aferente şi acordarea celorlalte drepturi legale.
Prin Decizia nr. 4065 din 14 septembrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de pârâţii Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri împotriva Sentinţei civile nr. 215 din 12 octombrie 2010, ca nefondat.
2. Motivele şi temeiul juridic al contestaţiei în anulare promovată.
Împotriva Deciziei nr. 4065 din 14 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat, la data de 1 februarie 2012, contestaţie în anulare contestatoarea Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, prin care a solicitat anularea deciziei contestate, admiterea recursului formulat şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii reclamantului.
În motivarea căii extraordinare de atac promovate susţine contestatoarea că instanţa de control judiciar pe de o parte a omis să cerceteze unul dintre motivele de recurs iar pe de altă parte a săvârşit o serie de erori materiale în reţinerea situaţiei de fapt şi a cadrului legal incident în cauză, ceea ce a condus la respingerea în mod greşit a recursului declarat în cauză.
Astfel, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la incidenţa în cauză a textului de lege cu privire la excepţia tardivităţii contestării actelor administrative atacate, respectiv Ordinele nr. 85 din 31 martie 2009, nr. 131 din 02 aprilie 2009 şi nr. 135 din 02 aprilie 2009.
În acest sens susţine contestatoarea că faţă de data la care au fost emise ordinele de către Preşedintele A.N.P.C., respectiv 31 martie 2009 şi 02 aprilie 2009, şi de faptul că nu a fost contestată comunicarea lor decât abia în data de 17 mai 2010, plângerea prealabilă a fost introdusă fără respectarea termenelor prevăzute de art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004.
Mai arată contestatoarea că în cauză pentru a se putea dispune repunerea în termen trebuiau îndeplinite condiţiile impuse de art. 103 alin. (2) C. proc. civ., normă generală ce trebuia analizată în corelare cu prevederile dispoziţiei speciale incidente, respectiv cu prevederile art. 7 alin. (1) şi (7) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care ordinele atacate se circumscriu actelor administrative unilaterale cu caracter individual.
În acest context apreciază contestatoarea ca fiind greşită poziţia instanţei care nu a uzat de rolul său activ, respective de obligaţia de a verifica în ce măsură reclamantul a făcut dovada deplină a faptului că a fost împiedicat să-şi exercite dreptul de a contesta actele administrative şi de a intenta acţiune în justiţie, în termenul legal, prevăzut în mod imperativ de art. 11 din Legea nr. 554/2004, validând astfel, o situaţie de fapt neconformă realităţii.
Mai susţine contestatoarea că instanţa de recurs a fost în eroare prin modul în care a înţeles să ignore evidenţa unei părţi importante din situaţia de fapt, reducând, din punct de vedere cronologic, acţiunea doar la momentul emiterii Ordinului nr. 810 din 25 mai 2009 în condiţiile în care dată fiind baza legală diferită a actelor administrative supuse controlului, se impunea ca instanţa de recurs să procedeze la o analiză justă în ceea ce priveşte presupusa incidenţă a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare contestatoarea consideră nefondată admiterea cererii de repunere în termen motivată pe dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, neincident în cauză.
În opinia contestatoarei hotărârea instanţei de recurs a fost dată ca urmare a unei analize eronate a fondului cauzei, aceasta fiind confuză în prezentarea aspectelor de natură a da lămurire în ceea ce priveşte incidenţa textului de lege la care aceasta a înţeles să facă raportarea generală pe fiecare dintre actele administrative luate individual.
Un alt aspect invocat de contestatoare se referă la grava eroare a instanţei de recurs la momentul analizei situaţia de fapt, în condiţiile în care nu a observat natura juridică reală a postului deţinut în concret de reclamant la momentul trecerii dintr-o funcţie publică de execuţie specifică prevederilor Legii nr. 188/1999, pe funcţia de conducere deţinută în baza contractelor de management conform OUG nr. 37/2009.
În drept contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
3. Întâmpinarea formulată în cauz
| ← ICCJ. Decizia nr. 2393/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 2416/2012. Contencios → |
|---|
