ICCJ. Decizia nr. 2539/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2539/2012
Dosar nr. 8516/301/2009
Şedinţa publică de la 24 mai 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată adresată Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, reclamanţii D.R.E. şi M.M. au chemat în judecată pârâtele Federaţia Română de Fotbal, Asociaţia Municipală de Fotbal Bucureşti şi SC F.C.S. Bucureşti, solicitând anularea deciziei nr. 12 pronunţată de Comisia pentru Statutul jucătorului din cadrul A.M.F.B., anularea deciziei nr. 1 pronunţată de Comisia de Apel din cadrul A.M.F.B. şi recunoaşterea drepturilor reclamanţilor.
Prin sentinţa nr. 4096 din 16 martie 2010 Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului M.M. şi a respins cererea acestuia ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, respingând pe fond acţiunea reclamantului D.R.E. ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri ambii reclamanţi au formulat apel, dosarul fiind înregistrat la Tribunalul Bucureşti-secţia a III-a civilă, dosar nr. 8516/301/2009.
Prin cererea depusă la data de 10 iunie 2011 la Tribunalul Bucureşti, D.R.E., jucător de fotbal minor prin M.M., precum şi M.M. personal, în calitate de agent de jucători, au formulat excepţie de nelegalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. a) şi b) din Regulamentul privind statutul şi transferul jucătorilor de fotbal.
Prin Încheierea de la data de 30 septembrie 2011 Tribunalul Bucureşti a admis cererea de sesizare a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. a) şi b) din Regulamentul privind statutul şi transferul jucătorilor de fotbal aprobat de Comitetul Executiv al F.R.F., apreciind că de actul administrativ indicat depinde soluţionarea litigiului pe fond şi a fost suspendată soluţionarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
Parata F.R.F. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de obiect, excepţia autorităţii lucrului judecat, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a lui M.M., amendarea judiciară a acestuia, iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de nelegalitate.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 375 din 23 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti au fost respinse excepţiile lipsei de interes, autoritatea de lucru judecat şi rămânerea fără obiect a litigiului.
Instanţa a respins ca nefondată excepţia de nelegalitate formulată de D.R.E., prin D.R. şi D.V. şi M.M., în contradictoriu cu pârâţii Asociaţia Municipală de Fotbal Bucureşti, SC F.C.S. Bucureşti SA şi Federaţia Română de Fotbal, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată către Asociaţia Municipală de Fotbal Bucureşti în sumă de 1240 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a reclamantului M.M., cu ocazia concluziilor orale s-a renunţat la invocarea acestei excepţii.
Referitor la excepţia autorităţii lucrului judecat, prin raportare la sentinţa civilă nr. 252 din 26 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de fond a respins excepţia invocată, având în vedere că litigiul în care s-a pronunţat respectiva sentinţă a avut ca obiect anulare act administrativ.
Instanţa a respins şi excepţiile privind lipsa de interes şi rămânerea fără obiect a litigiului prezent, având în vedere faptul că obiectul litigiului şi, respectiv, interesul reclamanţilor este încă în fiinţă, câtă vreme, în raport cu obiectul litigiului în faţa instanţei de contencios – excepţie de nelegalitate -, instanţa nu analizează decât legalitatea dispoziţiilor normative indicate în conţinutul excepţiei, iar nu fondul litigiului.
Instanţa a reţinut că obiectul excepţiei de nelegalitate îl formează art. 14 alin. (1) lit. a) şi b) din Regulamentul privind statutul şi transferul jucătorilor de fotbal aprobat de Comitetul Executiv al F.R.F.
Argumentul conform căruia F.R.F. şi-a depăşit competenta pentru care a fost înfiinţată nu este întemeiat, instanţa de fond reţinând că regulamentul privind statutul şi transferul jucătorilor de fotbal aprobat de Comitetul Executiv al F.R.F. a fost adoptat cu respectarea art. 1 alin. (3), art. 7 din Statutul F.R.F., precum şi cu respectarea art. 35 alin. (3) lit. a) din Statutul F.R.F., precum şi conform art. 35 alin. (3) lit. a) Comitetul executiv al F.R.F. având atribuţia aprobării regulamentelor privind activitatea fotbalistică din România.
Instanţa a constatat că potrivit Regulamentului care face obiectul litigiului, la împlinirea vârstei de 15 ani jucătorul era obligat să semneze un contract cu clubul la care era legitimat şi cu respectarea anumitor condiţii din partea clubului. Simplul refuz al jucătorului, în situaţia în care clubul îi propune încheierea unui contract în conformitate cu art. 14 nu înseamnă că jucătorul este obligat să muncească forţat sau că nu poate să fie legitimat la un alt club ca urmare a înţelegerii între cele doua cluburi sau ca urmare a efectuării unei perioade de suspendare (perioadă în care jucătorul nu participă la competiţii oficiale pentru un alt club).
Instanţa a reţinut că art. 14 lit. c) din acelaşi act normativ are în vedere şi ipoteza în care clubul la care sportivul este legitimat nu îi propune acestuia un contract, caz în care jucătorul poate încheia contract cu un alt club, fără acordul clubului la care este legitimat, urmând să facă dovada achitării compensaţiei de formare sau să facă dovada stingerii în alt mod a obligaţiei respective.
În atare condiţii, instanţa a constatat că nu se încalcă libertatea de voinţă, întrucât jucătorii sunt liberi să semneze sau nu contractul propus de clubul la care sunt legitimaţi. În ipoteza refuzului, jucătorii nu se pot transfera decât cu acordul cluburilor de care aparţin, însă aceasta nu înseamnă că jucătorilor li se încalcă libertatea de voinţă.
Curtea reţine însă că aceste clauze nu reprezintă decât o garanţie acordată angajatorului în vederea recuperării cheltuielilor efectuate cu formarea profesională a angajatului. Nimic nu împiedică statul sau, după caz, persoana juridică de drept privat să instituie astfel de garanţii pentru recuperarea cheltuielilor efectuate cu pregătirea profesională a jucătorului, întrucât această măsură nu echivalează cu restrângerea libertăţii de circulaţie a lucrătorilor.
Aceasta întrucât, prin legitimarea la un club, se prezumă că jucătorul în deplină cunoştinţă de cauză şi-a asumat obligaţia respectării normelor interne ale acestuia şi a celor statuate de Federaţia Română de Fotbal.
Referitor la solicitarea pârâtei F.R.F. de amendare a reclamantului M.M. pentru exercitarea cu rea credinţă a drepturilor, instanţa a respins această cerere având în vedere că respingerea acţiunii indică culpa procesuală, însă culpa procesuală nu conduce în mod automat şi la concluzia relei-credinţe a reclamantului, care de altfel, nici nu a fost probată în cauză.
1. Recursul declarat de D.R.E. şi M.M.
Prin motivele de recurs formulate, recurenţii au criticat hotărârea instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică şi au solicitat constatarea nulităţii absolute a Regulamentului privind statutul şi transferul jucătorilor de fotbal, adoptat la data de 9 mai 2008, întrucât actul normativ nu a fost adoptat de consiliul director al F.R.F., arătând că la data adoptării regulamentului în cauză persoanele care au participat nu făceau parte din componenţa Comitetului executiv al F.R.F.
Recurenţii au criticat faptul că actul normativ atacat, a fost adoptat cu încălcarea imperativă a dispoziţiilor art. 14 alin. (10) din Legea nr. 69/2000, arătându-se că actul nu a fost avizat de Agenţia Naţională pentru Sport, că dispoziţiile criticate încalcă prezumţia legală absolută impusă de art. 41 alin. (1), art. 53, art. 1 alin. (3)-(5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 154 alin. (1) din Constituţie, art. 32 din Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, art. 45 din TUE, art. 3, 4 C. muncii, art. 2 alin. (5), art. 14 alin. (1)-(3) şi alin. (10) din Legea sportului, art. 1, art. 3, 4, 5 din Decretul nr. 31/1954, art. 5, art. 948 pct. 2 şi 4, art. 953 C. civ.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, va respinge excepţia lipsei de interes a recursului declarat de M.M., va lua act de renunţarea la judecarea recursului formulată de D.R.E. şi va respinge recursul formulat de M.M. ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Analizând cu prioritate, potrivit art. 137 C. proc. civ., excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, invocată de intimatul F.R.F., Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare şi se judecă de urgenţă şi cu precădere.
Împrejurarea că M.M. este unul dintre titularii excepţiei de nelegalitate invocată în cauză, soluţionată prin sentinţa ce face obiectul recursului justifică interesul legitim, personal şi actual al acestei părţi în promovarea recursului formulat, având în vedere că fondul litigiului este suspendat până la soluţionarea acestei excepţii.
Condiţia justificării unui interes în activitatea judiciară este recunoscută în mod unanim ca absolut necesară atât pentru dobândirea calităţii de parte în proces, cât şi pentru exerciţiul acţiunii civile, Înalta Curte reţinând în consecinţă, că excepţia lipsei de interes este neîntemeiată şi va fi respinsă ca atare.
Înalta Curte reţine că manifestarea de voinţă în sensul de a se renunţa la judecata cererii de recurs, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al părţii, care nu este supus cenzurii Înaltei Curţi, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Văzând dispoziţiile prevăzute de art. 246 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care se poate renunţa oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă şi având în vedere dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de cererea de renunţare la judecata cererii de recurs formulată în cauză de D.R.E.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a reţinut că obiectul excepţiei de nelegalitate îl formează art. 14 alin. (1) lit. a) şi b) din Regulamentul privind statutul şi transferul jucătorilor de fotbal aprobat de Comitetul Executiv al F.R.F.
Conform acestor texte din Regulament: „începând cu vârsta de 15 ani împliniţi, jucătorii juniori sunt obligaţi să încheie primul contract cu clubul la care sunt legitimaţi cu titlu definitiv, în următoarele condiţii:
a) în termen de maximum 60 de zile de la împlinirea vârstei de 15 ani, dacă clubul respectiv le propune încheierea unui contract prin care le asigura un salariu sau onorariu de minimum 180 lei net în perioada junioratului. Sub sancţiunea decăderii din dreptul de a obliga jucătorii să semneze, clubul este obligat să înregistreze contractele la forul competent, în interiorul termenului de 60 de zile arătat anterior,
b) în cazul în care jucătorii juniori refuză să semneze contractele care le-au fost propuse de cluburile lor, ori părinţii refuză să îşi dea încuviinţarea privind încheierea contractelor, jucătorii respectivi rămân legitimaţi ca amatori la aceleaşi cluburi şi nu se pot transfera decât cu acordul cluburilor de care aparţin. Sub sancţiunea decăderii din drept, cluburile în care jucătorii sunt legitimaţi au dreptul să sesizeze comisia competentă din cadrul F.R.F. sau A.J.F./A.M.F. după caz, cu privire la refuzul jucătorilor (părinţilor acestora) în termen de maximum 60 de zile de la împlinirea de către jucători a vârstei de 15 ani, comisia competentă urmând să constate acest fapt printr-o hotărâre.
Înalta Curte a reţinut că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legale, întrucât textele invocate ca fiind nelegale nu contravin şi nu intră în dezacord cu legea. Prin textele invocate ca nelegale nu se încalcă libertatea de voinţă, întrucât jucătorii sunt liberi să semneze sau nu contractul propus de clubul la care sunt legitimaţi. În ipoteza refuzului, jucătorii nu se pot transfera decât cu acordul cluburilor de care aparţin, însă aceasta nu înseamnă că jucătorilor li se încalcă libertatea de voinţă.
Constatând că nu sunt invocate motive de casare sau modificare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Ia act de cererea de renunţare la recursul formulat de D.R.E. prin M.M. împotriva sentinţei nr. 375 din 23 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
Respinge recursul formulat de M.M. împotriva aceleiaşi sentinţe ca nefondat.
Respinge excepţia lipsei de interes în promovarea recursului formulat de M.M. invocată de Federaţia Română de Fotbal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2538/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 2542/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
