ICCJ. Decizia nr. 2546/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2546/2012
Dosar nr. 3800/119/2010
Şedinţa publică de la 24 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, reclamanta F.I.E. a chemat în judecată pe pârâta U.S.H. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâtei să îi elibereze diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă, aferente Facultăţii de Ştiinţe juridice şi Administrative din Braşov, specializarea „Administraţie Publică”, din cadrul U.S.H., sub sancţiunea plăţii amenzii şi despăgubirilor pentru întârziere, prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Tribunalul Covasna, prin sentinţa nr. 1817 din 09 decembrie 2010, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Braşov, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) raportat la art. 3 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Pârâta U.S.H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
De asemenea, pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului prin care a solicitat obligarea acestei părţi să îi aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplome de licenţă, în termen de 30 zile de la pronunţarea hotărârii.
La rândul său, chematul în garanţie a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca lipsită de obiect, cu motivarea că a avizat achiziţionarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor din promoţiile 2008-2010.
Curtea de Apel Braşov – secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 62 din 06 aprilie 2011, a admis în parte acţiunea reclamantei F.I.E., a obligat pârâta U.S.H. să elibereze reclamantei diploma de licenţă în Ştiinţe Administrative şi suplimentul la diplomă, a respins celelalte pretenţii ale reclamantei, precum şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului ca rămasă fără obiect şi a obligat pârâta să plătească reclamantei 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanta a absolvit cursurile Facultăţii de Ştiinţe juridice şi Administrative din Braşov, specializarea „Administraţie Publică”, din cadrul U.S.H., promoţia 2009 şi a susţinut şi promovat examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009, după cum rezultă din adeverinţa din 8 iulie 2009 eliberată de pârâtă.
Termenul de valabilitate al acestei adeverinţe este de maximum 12 luni, conform Ordinului Ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nr. 2284/2007.
Pârâta avea obligaţia de a efectua demersurile necesare ca în acest interval de timp să obţină vizele necesare şi să completeze actele de studii care să ateste absolvirea de către reclamantă a studiilor, respectiv diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă.
Cererile formulate de pârâtă şi adresate chematului în garanţie sunt ulterioare datei la care reclamanta a absolvit studiile.
Chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a avizat achiziţionarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor de la SC R. SA, compania de material didactic.
Ca atare, pârâta avea obligaţia să elibereze diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă.
Cererea reclamantei de aplicare a amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, modificată, este neîntemeiată, întrucât autoritatea pârâtă are obligaţia să elibereze actele solicitate de reclamantă în termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta U.S.H. care a solicitat modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
Chematul în garanţie a avizat doar parţial achiziţionarea formularelor tipizate necesare absolvenţilor promoţiilor 2008 – 2010.
În această situaţie, universitatea se află în imposibilitatea de a elibera actele menţionate în sentinţa atacată.
Intimata F.I.E. a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
La termenul de judecată din data de 24 mai 2012, în majoritate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a pus în discuţia părţii prezente motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., modificat, respectiv necompetenţa Curţii de Apel Braşov în soluţionarea cauzei în primă instanţă.
Susţinerile recurentei U.S.H. cu privire la acest motiv de recurs au fost consemnate în practicaua deciziei.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.
Mai precis, după cum s-a prezentat anterior, Tribunalul Covasna, prin sentinţa nr. 1817 din 09 decembrie 2010, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Braşov, în raport de art. 2 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 3 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Braşov nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din data de 02 februarie 2011 nu se regăsesc temeiurile de drept pentru care instanţa a apreciat că este competentă material (a se vedea fila 19 dosar CAB).
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă şi cu motivul de recurs de ordine publică invocat, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la recunoaşterea examenul de licenţă susţinut de intimata-reclamantă în luna iulie 2009 şi la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului la diplomă.
Pârâta U.S.H. poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată U.S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, U.S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, U.S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, U.S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Având în vedere argumentele anterior prezentate din care rezultă faptul că hotărârea judecătorească recurată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei materiale a instanţei, Înalta Curte reţine că, în speţa de faţă, este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, întrucât instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile legale incidente în materia verificării competenţei din oficiu.
În consecinţă, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Covasna – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate,
Admite recursul formulat de U.S.H. împotriva sentinţei nr. 62/F din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Braşov - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Covasna – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Cu opinia separată a d-nei judecător C.I., în sensul modificării sentinţei recurate şi admiterii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2545/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2550/2012. Contencios → |
|---|
