ICCJ. Decizia nr. 2638/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2638/2012
Dosar nr. 6007/2/2010
Şedinţa de Ia 29 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4396 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VlII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată şi precizată de reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Prahova, prin care solicita, în principal, anularea Deciziei de imputare nr. 660282 din 20 ianuarie 2010 emisă de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Prahova şi a Hotărârilor nr. 661092 din 19 martie 2010 emisă de aceeaşi instituţie şi nr. 38 din 11 iunie 2009 emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.A.I. şi, în subsidiar, anularea actelor contestate şi obligarea Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Prahova să emită o nouă decizie de imputare cu scăderea din cuantumul sumei imputate a cheltuielilor reprezentând contravaloarea hranei, a echipamentului, a soldei lunare şi a cazării pentru perioadele de vacanţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În anul 2004 reclamantul a promovat examenul de admitere la Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Poliţie „A.l.C."; Bucureşti, iar la data de 01 septembrie 2004, în temeiul art. 9 din H.G. nr. 137/1991 privind înfiinţarea Academiei de Poliţie a M.A.I., act normativ în vigoare la data menţionată, a semnat angajamentul, potrivit căruia urma să îndeplinească serviciul timp de minimum 10 ani în structurile M.A.I., în raport cu nevoile acestei instituţii.
Reclamantul a absolvit cursurile Facultăţii de Drept în anul 2008 şi a fost repartizat să-şi desfăşoare activitatea la I.PJ. Prahova, unde a activat în perioada 15 iulie 2008-30 octombrie 2009.
În urma concursului organizat de Institutul Naţional al Magistraturii în perioada 27 august - 25 septembrie 2009, reclamantul a fost declarat admis, dobândind calitatea de auditor de justiţie în cadrul acestei instituţii.
Prin Ordinul nr. S/II/5519 din 30 noiembrie 2009 emis de Ministrul Administraţiei şi Internelor, s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului cu M.A.I, în conformitate cu prevederile art. 69 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 360/2002, la cerere, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens.
În temeiul dispoziţiilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, prin Decizia de imputare din 20 ianuarie 2010 emisă de I.P.J. Prahova, s-a dispus imputarea sumei de 31832.61 lei în sarcina reclamantului, reprezentând cota parte din cheltuielile de şcolarizare ce au fost suportate de către M.A.I. pe durata în care acesta a urmat cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Academiei de Politie „A.I.C.";.
Împotriva Deciziei de imputare nr. 660282 din 20 ianuarie 2010, reclamantul a formulat contestaţie, respinsă ca nefondată de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul I.P.J. Prahova, prin Hotărârea nr. 661092 din 19 martie 2010.
Reclamantul a formulat plângere împotriva hotărârii menţionate, iar prin Hotărârea nr. 38 din 11 iunie 2010 emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.A.I, a fost respinsă plângerea, fiind menţinute dispoziţiile Hotărârii nr. 661092 din 19 martie 2010 a C.S.C. din cadrul I.P.J. Prahova şi ale Deciziei de imputare nr. 660282 din 20 ianuarie 2010.
Se constată că la emiterea actelor administrative contestate de reclamant au fost respectate dispoziţiile legale în materie, în cauză fiind aplicabile prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
Astfel, potrivit art. 63 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, „poliţistul răspunde pentru pagubele cauzate patrimoniului unităţii, potrivit legislaţiei aplicabile personalului civil din Ministerul Administraţiei şi Internelor.";
Conform art. 9 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, „prevederile prezentei ordonanţe se aplică şi militarilor aflaţi în misiune în afara graniţelor ţării, precum şi salariaţilor civili din structura instituţiilor publice prevăzute Ia art. 2";, iar în conţinutul art. 2 este menţionat expres şi Ministerul Administraţiei şi Internelor în enumerarea autorităţilor faţă de al căror personal poate fi angajată răspunderea materială.
De asemenea, art. 3 din acelaşi act normativ prevede că „militarii răspund material indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar.";
În plus, potrivit art. 7 din O.G. nr. 121/1998, prin termenul „militari";, în sensul aceleiaşi ordonanţe, se înţeleg, printre alte categorii de militari şi elevii şi studenţii instituţiilor militare de învăţământ, militarii angajaţi pe bază de contract şi cadre militare.
În temeiul dispoziţiilor legale menţionate, instanţa apreciază că în mod corect a fost stabilită răspunderea materială a reclamantului, ca urmare a nerespectării obligaţiei de a lucra timp de 10 ani în poliţie, aşa cum s-a obligat în contractul de şcolarizare asumat prin semnarea angajamentului de plată, în condiţiile în care acesta a urmat cursurile Academiei de Poliţie „A.I.C.";, promoţia 2004, iar la data de 01 septembrie 2004 a semnat respectivul angajament.
Prin Ordinul nr. S/II/5519 din 30 noiembrie 2009, emis de Ministrul Administraţiei şi Internelor, reclamantului i-au încetat raporturile de serviciu, la cerere, în temeiul art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, date fiind prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002, precum şi angajamentul semnat la momentul admiterii sale la Academia de Poliţie.
Reclamantul avea calitatea de militar, atât pe timpul şcolarizării, cât şi la data trecerii în rezervă, iar în cazul său, răspunderea materială a fost angajată în temeiul celei de-a doua ipoteze vizate de art. 2 din O.G. nr. 121/1998.
Susţinerile reclamantului în sensul că în cazul său nu există „motive imputabile";, nu pot constitui motive de nelegalitate ale actelor administrative atacate, ci eventual ale ordinului de încetare a raporturilor de serviciu care însă nu face obiectul controlului de legalitate al instanţei în prezenta cauză.
Curtea reţine că deşi reclamantul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 (la numirea într-o altă funcţie publică) şi nu în temeiul lit. d) (la cerere) din actul normativ menţionat, aşa cum s-a dispus, autoritatea pârâtă nu era ţinută de încadrarea în drept pe care a dat-o reclamantul demersului său, fiind corectă şi legală încetarea raporturilor sale de serviciu la cerere, şi nu ca urmare a numirii într-o altă funcţie publică, întrucât nu există nicio dispoziţie expresă prin care să se stipuleze că numirea în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii are ca efect încetarea de drept a raporturilor de serviciu ca poliţist.
Astfel, în virtutea principiului legalităţii şi a prerogativelor conferite, autoritatea emitentă a fost îndreptăţită a aprecia asupra temeiului legal aplicabil în cauză, nefiind ţinută a urma şi respecta temeiul indicat de reclamant, în măsura în care a apreciat că nu poate fi incident în cauză. Actul unilateral emis de autoritatea pârâtă a fost, prin urmare, eliberat în limitele dreptului de apreciere conferit autorităţilor publice, fără încălcarea limitelor competenţelor şi fără încălcarea drepturilor recurentului.
Totodată, se apreciază că funcţia de auditor de justiţie este incompatibilă cu cea de poliţist, incompatibilitate ce rezultă din prevederile Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi modificată, întrucât auditorii de justiţie sunt asimilaţi magistraţilor, funcţia de magistrat fiind incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, în afara celei de cadru didactic.
Esenţială în acest sens este determinarea conţinutului noţiunii de „numire într-o altă funcţie publică";, precum şi calificarea din punct de vedere juridic a calităţii de auditor de justiţie pe care reclamantul o avea la data emiterii ordinului de încetare a raporturilor de serviciu cu M.A.I.
În sensul prevederilor legale în vigoare incidente în cauză, instanţa consideră că dobândirea calităţii de auditor de justiţie nu reprezintă şi nu echivalează cu numirea într-o funcţie publică, după cum este prevăzut în art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002 şi pentru următoarele consideraţiuni: bazele constituţionale ale funcţiei publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3) din legea fundamentală, potrivit căruia funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Susţinerile reclamantului, prin care se acreditează ideea că auditorii de justiţie sunt asimilaţi integral magistraţilor atât în privinţa drepturilor, cât şi a obligaţiilor şi atribuţiilor ce decurg dintr-un raport de serviciu, nu pot fi primite, pentru că nu există o astfel de reglementare.
În condiţiile arătate, reţinând că reclamantul a încheiat un angajament prin care şi-a asumat obligaţia de a lucra în poliţie timp de 10 ani, se apreciază că nu se poate susţine încetarea raporturilor sale de serviciu ca urmare a numirii într-o altă funcţie publică, ce în fapt este incompatibilă cu cea de poliţist, sensul obligaţiei asumate fiind ca reclamantul să poată fi la dispoziţia poliţiei pe o anumită perioadă de timp, beneficiind de anumite condiţii de şcolarizare, acesta fiind şi motivul pentru care la încetarea raportului de serviciu a primit un grad militar în rezervă în sistemul poliţiei.
Pe de altă parte, din nici un text de lege nu rezultă că funcţia de asimilat magistraţilor este o funcţie publică în sensul Legii nr. 360/2002, iar opţiunea reclamantului de a deveni auditor de justiţie şi de a participa la cursurile I.N.M. i-a aparţinut exclusiv, ea nefiind urmare a exercitării raporturilor de serviciu.
Totodată, în condiţiile în care, urmare a dobândirii calităţii de auditor de justiţie, reclamantul trebuia să opteze între a continua să ocupe funcţia de poliţist sau o altă poziţie incompatibilă cu aceasta, a solicitat încetarea raporturilor de serviciu, acesta reprezintă un motiv imputabil poliţistului din punct de vedere al angajamentului încheiat şi al dispoziţiilor legale ce reglementează Statutul poliţistului.
Nu se poate reţine nici susţinerea tratamentului diferenţiat în raport cu ofiţerii de poliţie admişi în magistratură, conform art. 33 din Legea nr. 303/2004, întrucât situaţiile de fapt şi de drept sunt total diferite, textul de lege invocat de reclamant nefiind incident în cauză.
Referitor la afirmaţiile reclamantului, potrivit cărora avea dreptul la hrană, echipament şi soldă întrucât avea calitatea de student al unei instituţii militare de învăţământ, instanţa apreciază că acestuia nu îi erau aplicabile prevederile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 46/1996 (act normativ în vigoare până Ia data de 01 ianuarie 2007) şi art. 70 alin. (1) din Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, având în vedere că reclamantul nu a fost chemat să îndeplinească serviciul militar, ci doar a urmat cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Academiei de Poliţie „A.I.C.";.
Totodată, se reţine că dispoziţiile art. 9 din H.G. nr. 137/1991 privind înfiinţarea Academiei de Poliţie a Ministerului de Interne, act normativ în prezent abrogat, cât şi art. 17 alin. (3) din H.G. nr. 294/2007 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Poliţie „A.I.C."; din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, nu contravin prevederilor art. 70 din Legea nr. 360/2002.
Astfel, potrivit art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 137/1991, „Prin cheltuieli de şcolarizare şi întreţinere se înţeleg cheltuielile efectuate cu hrănirea, echiparea, cazarea şi alte drepturi primite de studenţi.";
Conform art. 17 alin. (3) din H.G. nr. 294/2007, „Prin cheltuieli de întreţinere efectuate pe timpul şcolarizării se înţelege cheltuielile efectuate cu hrănirea, echiparea, cazarea pe timpul studiilor, transportul dus şi întors pe timpul vacanţelor, precum şi drepturile salariale, după caz";.
Art. 70 din Legea nr. 360/2002 prevede că „Poliţistul care a absolvit o instituţie de învăţământ a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens.";
Având în vedere textele de lege enunţate şi ţinând cont de faptul că dispoziţiile legale menţionate prevăd că prin cheltuieli de şcolarizare şi întreţinere se înţeleg, printre altele, şi cheltuielile efectuate cu echiparea, hrana şi cazarea, rezultă că includerea acestor cheltuieli în categoria cheltuielilor de şcolarizare ce urmează a fi recuperate de la foştii studenţi nu este nelegală, întrucât textele menţionate se referă la cheltuielile cu pregătirea poliţistului.
Prin urmare, punerea la dispoziţia reclamantului a echipamentului, suportarea cheltuielilor de hrană şi cazare de către instituţia de învăţământ este afectată scopului, or nerealizarea scopului din vina acestuia, care a declanşat antrenarea răspunderii materiale, duce la obligaţia de a restitui toate cheltuielile, inclusiv pe cele reprezentând contravaloarea echipamentului primit şi a cheltuielilor de hrănire, cazare şi alte drepturi primite.
În ceea ce priveşte susţinerea că dispoziţiile H.G. nr. 294/2007 sunt nelegale, în condiţiile în care, pe perioada de vacanţă, permisii şi învoiri stabileşte obligaţia studenţilor de a achita cheltuielile de cazare, aceasta nu poate fi reţinută, întrucât, pe de o parte, textul menţionat stabileşte o formulă de calcul pentru determinarea cheltuielilor de cazare şi nu contravine dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, iar pe de altă parte, el vizează evaluarea pagubei produse şi nu exclude calculul cheltuielilor efectiv făcute.
În legătură cu afirmaţiile reclamantului vizând pretinsa încălcare a condiţiilor de formă şi de procedură pe parcursul cercetării administrative, se reţine că acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, analizându-se conţinutul deciziei de imputare, se constată că nu rezultă nemotivarea acesteia. Totodată, se reţine că decizia de imputare a fost legal emisă, raportat la prevederile art. 23 alin. (1) şi art. 25 din O.G. nr. 121/1998, faţă de procesul-verbal de cercetare administrativă din 19 ianuarie 2010 încheiat de comisia de cercetare administrativă, prin care s-a constatat producerea unei pagube de 31832.61 lei.
Pârâţii au respectat, în procedura de emitere a deciziei de imputare, prevederile Ordinului M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 şi ale Instrucţiunilor M.I. nr. 830 din 20 ianuarie 1999 coroborate cu dispoziţiile O.G. nr. 121/1998, în condiţiile în care, potrivit angajamentului încheiat de reclamant, rezultă obligaţia pe care acesta şi-a asumat-o, în sensul de a îndeplini serviciul timp de minimum 10 ani în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport de nevoile ministerului, în cazul de faţă unitatea păgubită fiind I.P.J. Prahova, unde reclamantul a fost repartizat după absolvire, această instituţie preluând astfel din punct de vedere financiar toate drepturile şi obligaţiile rezultând din raportul de serviciu. Competenţa organului financiar al unităţii în care poliţistul şi-a desfăşurat activitatea, de a stabili sumele ce urmează a fi recuperate, este fără echivoc stabilită prin prevederile legale sus-arătate.
De asemenea, valoarea pagubei reţinute în sarcina reclamantului a fost stabilită conform bazelor de calcul transmise de Academia de Poliţie „A.l.C.";, cu documente justificative ale cuantumului cheltuielilor efectuate cu reclamantul pe perioada şcolarizării, defalcate pe categorii de cheltuieli.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamantul, invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. şi reiterând motivele şi argumentele prezentate în faţa primei instanţe; în acest sens, recurentul arată, în esenţă, că în mod greşit s-a reţinut ca temei al încetării raporturilor de serviciu cazul prevăzut de art. 69 alin. (1) lit. d) - „la cerere"; în loc de cel prevăzut de art. 69 alin. (1) lit. e) - „numirea într-o altă funcţie publica";, că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că auditorul de justiţie nu reprezintă o funcţie publică şi că prima instanţă nu a analizat condiţiile discriminării deduse din prevederile Protocolului 12 adiţional la C.E.D.O., în raport cu ofiţerii de poliţie admişi în magistratură conform art. 33 din Legea nr. 303/2004.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele şi argumentele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că nu subzistă motive care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
După cum corect a reţinut şi instanţa de fond, Ordinul nr. S/II/5519 din 30 noiembrie 2009, emis de Ministrul Administraţiei şi Internelor, prin care au încetat raporturile de serviciu ale recurentului, a fost în mod legal întemeiat pe prevederile art. 63 lit. d) - la cerere, şi nu pe prevederile art. 69 lit. e) - la numirea într-o altă funcţie publică, din Legea nr. 360/2002, privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum s-a solicitat şi după cum s-a susţinut că se impunea.
Esenţială în acest sens este determinarea conţinutului noţiunii de „numire într-o altă funcţie publică"; precum şi calificarea din punct de vedere juridic a calităţii de auditor de justiţie pe care reclamantul o avea la data emiterii ordinului contestat.
Recurentul-reclamant a solicitat încetarea raporturilor sale de serviciu, indicând ca temei legal prevederile art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, cu motivarea că în urma promovării concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi devenind auditor de justiţie, a fost practic numit într-o altă funcţie publică.
Înalta Curte apreciază că în sensul prevederilor legale în vigoare, incidente în cauză, dobândirea calităţii de auditor de justiţie nu reprezintă şi nu echivalează cu numirea într-o funcţie publică, după cum este prevăzut în art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002.
Bazele constituţionale ale funcţiei publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3), din legea fundamentală, potrivit căruia funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Pornind de la prevederile constituţionale, în literatura de specialitate au fost evidenţiate două noţiuni diferite, raportat la cele două categorii enumerate, aflate în incontestabilă legătură, fără însă a se confunda, respectiv „funcţia publică"; şi „funcţia de demnitate publică";.
„Funcţia publică"; este definită în cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată, ca reprezentând ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome. (art. 2), în cuprinsul aceluiaşi act normativ, fiind prevăzut că raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii (art. 4).
Raportat la prevederile legale arătate şi faţă de caracteristicile evidente ale funcţiei publice ce se desprind din conţinutul reglementării, rezultă că auditorii de justiţie nu sunt şi nu pot fi asimilaţi categoriei funcţionarilor publici.
După cum corect a reţinut şi instanţa de fond, nici o dispoziţie a Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, ce reglementează admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială realizată prin I.N.M., şi nici alte prevederi legale nu stabilesc că auditorul de justiţie al cărui statut este asimilat magistraţilor, pe aspectele anume indicate în cuprinsul Legii nr. 303/2004 (art. 12-20) se află în exercitarea unei funcţii publice.
De altfel, din conţinutul prevederilor referitoare la cursanţii I.N.M., cuprinse în Legea nr. 303/2004, republicată, care au statut de auditori de justiţie (art. 16 alin. (1)), rezultă că aceştia beneficiază de o pregătire teoretică şi practică pentru a deveni judecători sau procurori, primesc o bursă pe durata programului de formare profesională de 2 ani cu caracter de indemnizaţie lunară iar la încheierea cursurilor susţin un examen de absolvire, constând în probe teoretice şi practice prin care se verifică însuşirea cunoştinţelor necesare exercitării ulterioare a funcţiei de judecător sau procuror.
Rezultă, astfel, fără echivoc, că auditorii de justiţie urmează un program de formare profesională cu durată determinată, fără a se putea reţine, în raport de conţinutul noţiunii de funcţie publică, astfel cum este reglementată şi totodată analizată şi în doctrină, existenţa în ceea ce îi priveşte a atribuţiilor de serviciu, stabilite în scopul realizării prerogativelor de putere publică.
În plus, în cazul auditorilor de justiţie nu există un act administrativ de numire, validarea rezultatelor concursului de admitere la I.N.M. prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii nefiind un act administrativ ce întruneşte condiţiile unui act de numire în funcţie.
De asemenea, relevantă în determinarea statutului auditorilor de justiţie, ca participanţi la un program de formare profesională, cu durata determinată şi nu ca funcţionari publici, este reglementarea cuprinsă în art. 20 din Legea nr. 303/2004, referitoare la obligaţia absolvenţilor I.N.M. de a restitui bursa de auditor de justiţie, în anumite condiţii, în situaţia în care, nu îndeplinesc timp de 6 ani funcţia de judecător sau de procuror, precum şi cheltuielile de şcolarizare efectuate cu formarea profesională.
Actul unilateral emis de autoritatea intimată a fost, aşadar, eliberat în limitele dreptului de apreciere conferit autorităţilor publice, fără încălcarea limitelor competenţelor şi fără încălcarea drepturilor recurentului.
Sub acest aspect, al stabilirii temeiului legal reţinut pentru încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului-reclamant, este relevant, pe lângă celelalte considerente, argumentul prezentat de instanţa de fond, în sensul că nu se putea reţine „numirea într-o altă funcţie publică"; şi pentru că decizia şi opţiunea recurentului de a participa la concursul organizat de I.N.M. şi de a deveni auditor de justiţie i-a aparţinut în totalitate acestuia şi nu a fost în nici un fel determinată sau în legătură cu exercitarea funcţiei de poliţist, deţinută la acea dată, cu atât mai mult cu cât era în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la conţinutul angajamentului semnat.
Totodată, în condiţiile în care, urmare dobândirii calităţii de auditor de . justiţie, reclamantul trebuia să opteze între a continua să ocupe funcţia de poliţist sau o altă poziţie, incompatibilă cu aceasta, a solicitat încetarea raporturilor de serviciu, această opţiune reprezintă un „motiv imputabil"; poliţistului, în sensul dispoziţiilor legale ce reglementează Statutul poliţistului, raportat la obligaţia asumată de acesta prin angajamentul încheiat.
Nici susţinerea tratamentului diferenţiat în raport cu ofiţerii de poliţie admişi în magistratură, conform art. 33 din Legea nr. 303/2004, nu poate fi primită, întrucât situaţiile de fapt şi de drept sunt total diferite, textul de lege invocat nefiind incident în cauză, aşa cum corect s-a reţinut şi prin sentinţa atacată.
În ce priveşte Decizia nr. 5184 din 18 noiembrie 2009 a acestei instanţe, invocată de recurent în sprijinul argumentelor sale, se va reţine că aceasta nu este relevantă în cauză, fiind pronunţată anterior datei de 23 noiembrie 2009, când Plenul secţiei de contencios administrativ şi fiscal al acestei instanţe a stabilit, cu valoare de practică unitară, că dobândirea calităţii de auditor de justiţie nu echivalează cu numirea într-o altă funcţie publică, în sensul prevederilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, şi că, drept urmare, poliţistului care a dobândit o asemenea calitate îi încetează raportul de serviciu „la cerere";, cu toate consecinţele legale ce decurg dintr-o asemenea împrejurare, plata cheltuielilor de şcolarizare.
Pentru considerentele arătate, în raport cu temeiul şi obiectul acţiunii care, astfel cum au fost precizate de reclamante, atrag incidenţa prevederilor Legii nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva sentinţei nr. 4396 din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2635/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2640/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
