ICCJ. Decizia nr. 2704/2012. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2704/2012
Dosar nr.397/2/2010
Şedinţa publică din 30 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa civilă nr. 5237 din 21 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul D.C. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Dispoziţia inspectorului general al Poliţiei Române nr. 1461 din 15 mai 2009, s-a dispus că, începând cu data de 15 mai 2009, comisarul-şef de poliţie D.I.C. se pune la dispoziţia Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, pe o perioadă de 6 luni, ca urmare a reorganizării IGPR şi desfiinţării funcţiei de director la Direcţia Juridică, urmând să îndeplinească atribuţiile de serviciu stabilite de directorul general al acestei unităţi.
Apreciază, instanţa de fond că, în speţă au fost îndeplinite condiţiile legale impuse de art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 şi, art. 120 alin. (l) litera a) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004, întrucât punerea la dispoziţia unităţii a fost temeinic justificată, având în vedere modul de reorganizare al fostei structuri, prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. I/0540 din data de 09 mai 2009, cu aplicabilitate din 15 mai 2009 intrând în vigoare noul stat de organizare al IGPR, în care priveşte Direcţia Juridică aceasta a fost reorganizată în Oficiul Juridic, serviciu în subordinea Direcţiei Resurse umane, funcţia de director fiind desfiinţată.
Mai reţine judecătorul fondului că aşa cum rezultă şi din studiul actelor clasificate, în cadrul IGPR, funcţiile de conducere ale subunităţilor IGPR au fost desfiinţate, între acestea 13 funcţii de director, la nivelul IGPR fiind reduse 76 funcţii de conducere în procent de 20%, din care o funcţie director general, 13 funcţii de director, cu o pondere de 48%, 10 funcţii de director adjunct - 34% şi 52 de funcţii la nivel de serviciu, 448 de posturi fiind redistribuite la structurile IGPR, persoanele ale căror funcţii nu se mai regăseau fiind puse la dispoziţie.
Consideră instanţa de fond că nu există nicio dovadă că IGPR nu a verificat dacă exista posibilitatea punerii la dispoziţie pe o funcţie vacantă în cadrul IGPR, în condiţiile în care funcţiile de conducere de nivelul ocupat de reclamant au fost desfiinţate în proporţie de 48%, iar punerea la dispoziţia Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, pe o perioadă de 6 luni, nu a încălcat prevederile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, fiind temeinic justificată, urmare a reorganizării IGPR şi desfiinţării funcţiei de director la Direcţia Juridică.
De asemenea, mai reţine instanţa de fond că prevederile invocate nu excludeau posibilitatea numirii în cadrul unei structuri subordonate IGPR, în ipoteza în care s-a identificat un post corespunzător, în condiţiile în care nu s-a identificat un post similar la nivelul structurii în cadrul căreia a funcţionat reclamantul, atâta timp cât punerea la dispoziţie este o măsură temporară, pe durata a 6 luni, în timpul căreia autoritatea trebuia să identifice un post corespunzător reclamantului.
Se mai reţine că reclamantul a fost pus la dispoziţia unităţii pe o perioadă de 6 luni, iar în această perioadă, la data de 28 septembrie 2009, prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. S/II/4873, reclamantul a fost mutat la cerere la „Academia de Poliţie Al. I. Cuza", în interiorul termenului de 6 luni, iar la data de 07 octombrie 2009 a fost împuternicit şi apoi numit în funcţia de director general al Corpului de Control din cadrul Direcţiei Generale Control şi audit Intern al MAI.
Concluzionează instanţa de fond în sensul că Decizia contestată a fost emisă în executarea legii fiind determinată de reorganizarea Direcţiei juridice, respectiv art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului şi art. 120 alin. (l) litera a) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004, fiind temeinic justificată, reclamantul nefiind vătămat în drepturile sale, de vreme ce în termenul de 6 luni, i s-a oferit posibilitatea ocupării unei funcţii echivalente şi cu acordul său, măsura punerii la dispoziţie fiind proporţională cu cauza care a determinat-o, anume cu „reorganizarea" direcţiei, şi imposibilitatea oferirii unei funcţii corespunzătoare vacante.
Reţinând că reclamantul nu a suferit un prejudiciu material sau moral ca urmare a punerii la dispoziţie, acesta păstrându-şi toate drepturile salariale cu excepţia indemnizaţiei de conducere, iar măsura în sine nu putea să-i cauzeze un prejudiciu moral, întrucât a fost generată de necesitatea reorganizării structurii din motive ce ţin de conduita profesională şi modul în care-şi exercita atribuţiile reclamantul, instanţa de fond a respins şi capătul de cerere privind despăgubirile ca neîntemeiat.
2. Recursul declarat în cauză
Împotriva Sentinţei nr. 5237 din 21 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul D.C., în temeiul art. 304 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut, în esenţă, următoarele:
Printr-un set de critici, circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine recurentul că, hotărârea recurată este nelegală în condiţiile în care instanţa de fond nu a observat că punerea sa la dispoziţie nu s-a făcut cu respectarea procedurii instituite atât de cadrul legal general, respectiv art. 4 din OUG nr. 1/2009 cât şi de cel special, art. 22 din Legea nr. 360/2002, dar şi de reglementările normative interne în vigoare, art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004 privind activitatea de management resurse umane în unităţile M.A.I., dispoziţii legale din care rezultă că punerea la dispoziţia unităţii este o măsură care poate fi dispusă numai în situaţia în care, în urma reorganizării, nu exista posibilitatea numirii într-o funcţie similară.
În acest sens susţine recurentul că în urma reorganizării I.G.P.R., au existat funcţii de conducere vacante, urmare chiar a reorganizării din 15 mai 2009, au fost mai multe funcţii vacante de director sau de director adjunct în cadrul altor direcţii şi mai mult decât atât din cuprinsul Adresei I.G.P.R. nr. 221490 din 19 mai 2009, care cuprindea situaţia nominală privind funcţiile de conducere din I.G.P.R., rezultau numeroase cazuri de împuternicire sau desemnare a altor persoane pe funcţiile de conducere existente în I.G.P.R.
În acest sens arată recurentul că nu numai că instituţia emitentă a actului administrativ nu a verificat posibilitatea de a fi numit într-o funcţie similară în cadrul I.G.P.R. dar, fără nici un temei legal a fost pus la dispoziţia altei unităţi, respectiv Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti.
În opinia recurentului această măsură pe lângă încălcarea dreptului de a fi numit într-o funcţie similară, a dreptului legat de stabilitatea în funcţie, i-a afectat însuşi derularea dreptului la muncă fără acordul său în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti.
Mai arată recurentul că tocmai această atitudine nelegală a conducerii I.G.P.R. l-au determinat ca la începutul lunii septembrie 2009, personal să iniţieze demersuri pentru ocuparea unui post la Academia de Poliţie Al. I. Cuza, iar prin continuarea activităţii în cadrul respectivei unităţi de învăţământ, începând cu data de 28 septembrie 2009, nu a dorit să renunţe la beneficiul legislaţiei care protejează situaţia juridică şi drepturile persoanelor cu funcţii de conducere puse la dispoziţie.
Mai susţine recurentul că afirmaţiile părţii potrivnice precum că acele funcţii de conducere vacante nu erau similare nu au fost cu nimic probate iar punerea la dispoziţia D.G.P.M.B. a ascuns alte motive, străine noţiunii de restructurare, ceea ce a condus la nerespectarea legii ce guvernează respectiva instituţie.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentului circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, pentru considerentele arătate în continuare.
Potrivit art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii în situaţii temeinic justificate, altele decât cele prevăzute la art. 65, stabilite prin ordin al ministrului. De asemenea, art. 120 alin. (l) litera a) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004, prevede că poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii când, în urma reorganizării, nu există posibilitatea numirii într-o funcţie similară.
Faţă de conţinutul normelor legale mai sus redate, Înalta Curte constată că este fără putere de tăgadă faptul că modificarea raporturilor de serviciu ale poliţiştilor prin punerea la dispoziţia unităţii, ca efect al reorganizării unităţii, se poate realiza, în situaţii temeinic justificate şi numai în situaţia inexistenţei posibilităţii de numire a acestora într-o funcţie similară celei ocupate anterior, fiind vorba de un drept al poliţistului de a fi numit într-o astfel de funcţie şi nu de o vocaţie cum în mod greşit a considerat intimatul-pârât.
În condiţiile în care este de domeniul evidenţei că o măsură de reorganizare a unei instituţii se circumscrie noţiunii de situaţie temeinic justificată prevăzută de art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, singura problemă supusă analizei vizează respectarea dispoziţiilor art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004, la emiterea actului administrativ contestat.
Prin urmare, problema care se impune a fi elucidată, pentru a fi analizată cauza dedusă judecăţii este aceea dacă la data emiterii Dispoziţiei I.G.P.R. nr. 1461 din 15 mai 2009, prin care s-a dispus, ca urmare a desfiinţării funcţiei de director la Direcţia Juridică, punerea recurentului-reclamant la dispoziţia D.G.P.M.B., exista posibilitatea numirii acestuia într-o funcţie de conducere similară în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.
Întrucât în cuprinsul Ordinului nr. 300/2004 nu este definită noţiunea de funcţie similară, care nu trebuie confundată, însă, cu noţiunea de funcţie identică (ceea ce ar fi impus analiza atribuţiilor înscrise în fişa postului) va analiza respectarea dispoziţiilor art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004, în cazul punerii recurentului-reclamant la dispoziţia unităţii, prin raportare la criterii precum natura funcţiei (de execuţie sau de conducere), coeficientul de ierarhizare şi gradul profesional înscrise în statul de funcţii al intimatului-pârât.
Astfel, din conţinutul Adresei nr. 122.222/CIR din 30 septembrie 2010, depusă de intimata-pârâtă în faţa instanţei de fond, rezultă că în noul stat de funcţii al I.G.P.R., aprobat în urma măsurii de reorganizare a instituţiei, prin Ordinul ministrului nr. I/0540 din 09 mai 2009, au existat la data de 15 mai 2009, 64 de funcţii de conducere vacante dintre care 8 funcţii de conducere prevăzute cu gradul de chestor de poliţie şi coeficient de ierarhizare 5,80.
Cum funcţia de conducere ocupată de recurentul-reclamant la momentul reorganizării I.G.P.R. făcea parte din categoria funcţiilor prevăzute cu gradul de chestor de poliţie şi coeficient de ierarhizare 5,80, în mod nelegal nu i s-a propus acestuia ocuparea uneia dintre cele 8 funcţii de conducere similare ca şi coeficient de ierarhizare şi grad profesional, sau a altei funcţii de conducere vacante din lista funcţiilor de conducere vacante de nivel inferior ca şi coeficient de ierarhizare şi grad profesional minim pentru ocupare, ceea ce conduce la reţinerea încălcării dispoziţiilor art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că Dispoziţia I.G.P.R. nr. 1461 din 15 mai 2009 a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii, în condiţiile art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu consecinţa obligării intimatului-pârât la plata drepturilor salariale de care a fost lipsit recurentul-reclamant prin respectivul act vătămător.
Prin urmare, în mod greşit a apreciat instanţa de fond legalitatea actului administrativ atacat doar prin prisma dispoziţiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 şi prin raportare la evoluţia carierei profesionale a recurentului-reclamant în perioada în care acesta s-a aflat la dispoziţia unităţii, fără a observa că respectiva măsură de modificare a raporturilor de serviciu a fost luată cu încălcarea dispoziţiilor art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004, aşa încât vor fi primite criticile formulate prin cererea de recurs pe acest aspect.
Cu privire la cererea privind obligarea intimatului-pârât la plata daunelor morale, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ, soluţionând cererea privind anularea unui act administrativ nelegal, va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daune morale cauzate dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
Însă, dat fiind faptul că atitudinea pentru care intimatul-pârât a fost sancţionat prin anularea actului administrativ contestat, are la bază modul în care acesta a înţeles să se raporteze la noţiunea de funcţie similară, care nu şi-a găsit o reglementare în cuprinsul Ordinului nr. 300/2004, chiar dacă ar fi vorba de o acţiune vexatorie, transpusă în Decizia contestată, în măsură să aducă atingere prestigiului profesional sau suferinţe de ordin psihic, anularea de către instanţă a actului administrativ cu plata drepturilor salariale aferente funcţiei de conducere de care a fost lipsit, reprezintă o reparaţie suficientă pentru daunele morale suferite.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este netemeinică şi nelegală, Înalta Curte va admite recursul declarat şi în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va modifica sentinţa recurată în sensul admiterii, în parte, a acţiunii, anulării Dispoziţiei nr. 1461 din 15 mai 2009 a I.G.P.R. şi obligării pârâtului la plata diferenţei de drepturi salariale dintre sumele cuvenite reclamantului din funcţia din care a fost eliberat şi sumele efectiv încasate de acesta, în perioada 15 mai 2009 - 27 septembrie 2009; totodată, cererea privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul D.C. împotriva Sentinţei nr. 5237 din 21 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite, în parte, acţiunea, anulează Dispoziţia nr. 1461 din 15 mai 2009 a I.G.P.R. şi dispune obligarea pârâtului la plata diferenţei de drepturi salariale dintre sumele cuvenite reclamantului din funcţia din care a fost eliberat şi sumele efectiv încasate de acesta, în perioada 15 mai 2009 - 27 septembrie 2009.
Respinge cererea privind acordarea daunelor morale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 270/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 275/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
