ICCJ. Decizia nr. 2923/2012. Contencios
| Comentarii |
|
1. Procedura în fața primei instanțe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, astfel cum a fost precizată, reclamantul R.M., în contradictoriu cu pârâta B.L., în calitate de Președinte al Completului de 9 judecători al înaltei Curți de Casație și Justiție ce a soluționat Dosarul, a solicitat obligarea pârâtei să răspundă cererii sale din data de 29 ianuarie 2010.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat faptul că a adresat pârâtei o cerere prin care a solicitat să-i comunice în scris motivele care au determinat încălcarea dispozițiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., prin nemotivarea în termenul legal a deciziei din 23 noiembrie 2009.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 2923 din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul R.M. în contradictoriu cu pârâta B.L., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond, analizând cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu, a constatat că reclamantul a solicitat cenzurarea refuzului de soluționare a cererii sale, având ca obiect justificarea redactării cu întârziere a unei hotărâri și care a fost adresată unui judecător ce a făcut parte din completul care a soluționat o cauză în care reclamantul a avut calitatea de parte.
Față de dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, Curtea a apreciat că acțiunea formulată de reclamant este inadmisibilă, întrucât vătămarea dreptului sau interesului legitim reclamat nu este urmarea unui act administrativ (asimilat) al unei autorități publice, activitatea magistratului neconcretizându-se în acte administrative, astfel cum acestea sunt definite de Legea contenciosului administrativ.
3. Calea de atac exercitată
împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a declarat recurs reclamantul R.M., invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
în motivarea căii de atac, recurentul-reclamant susține, în esență, că instanța de fond a dezlegat cauza pe o excepție de procedură, neîntemeiată, fără să o pună în discuția părților, ceea ce este incompatibil cu statutul de magistrat și inechitabil în raport cu dispozițiile Cap. IV din Codul deontologic al magistraților.
Prin urmare, arată recurentul, Curtea de Apel a încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare al părților, principii care garantează o judecată imparțială, hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind nulă, în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
4. Considerentele înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
După cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamantul R.M. s-a adresat instanței de contencios administrativ, solicitând obligarea pârâtei să emită un act administrativ în care să arate, în scris, motivele care au determinat încălcarea dispozițiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., precum și obligarea la plata de daune morale în cuantum de 50 RON și daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere.
în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) coroborate cu art. 129 din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, iar împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
Relevante în cauza dedusă judecății sunt și dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, conform cărora "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim".
Instanța de fond a ajuns, în mod corect, la concluzia - împărtășită și de instanța de control judiciar - că obiectul acțiunii reclamantului excede competenței instanței de contencios administrativ, întrucât redactarea și comunicarea hotărârilor judecătorești constituie operațiuni specifice puterii judecătorești și nu ale ceRON executive, iar comunicarea motivelor pentru care o hotărâre nu a fost redactată în termenul prevăzut de art. 264 alin. (1) C. proc. civ. nu reprezintă un act administrativ emis de o autoritate publică, în sensul prevăzut de Legea contenciosului administrativ.
Pe de altă parte, înalta Curte apreciază că susținerile potrivit cărora instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare sunt neîntemeiate și nu corespund realității.
Astfel, principiul contradictorialității presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății, dar pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.
Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părțile să fie informate exact despre existența procesului, conținutul pretențiilor și argumentelor părții adverse, cât și în raporturile dintre părți și instanță.
Din actele și lucrările dosarului rezultă fără putință de tăgadă că dreptul la apărare al recurentului-reclamant nu a fost încălcat, având în vedere cererile formulate la data de 22 aprilie 2010, la data de 29 septembrie 2010, la data de 13 decembrie 2010 și la data de 01 martie 2011, prin care reclamantul a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa, precum și faptul că instanța de fond a procedat la soluționarea pricinii cu îndeplinirea legală a procedurii de citare a părților, conform dispozițiilor art. 85 C. proc. civ.
Mai mult, referirea din considerentele sentinței recurate cu privire la invocarea excepției inadmisibilității, din oficiu, în ședința publică din data de 07 noiembrie 2008 este apreciată de către instanța de control judiciar ca fiind o eroare materială, în condițiile în care, în cauză, nu a fost fixat un termen de judecată la data menționată.
Totodată, înalta Curte reține faptul că soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, în raport de elementele de fapt și de drept sus-arătate, se privește, în realitate, ca o veritabilă soluționare pe fond și nu strict în temeiul unei simple excepții de procedură, cum a susținut recurentul, căci în cauza de față inadmisibilitatea reținută se confundă practic cu fondul acțiunii recurentului.
Față de modalitatea de soluționare a recursului de față, înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte critici și susțineri ale recurentului, care privesc fondul litigiului dedus judecății.
Pentru considerentele expuse, înalta Curte a constatat că sentința recurată nu a fost afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 3041C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul R.M.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2918/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2898/2012. Contencios → |
|---|
